1 Delicvenţă juvenilă

    
Delicvenţa juvenilă este o formă a comportamentului deviant. La nivelul cunoştinţei comune, comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate în discordanţă cu valorile şi normele unui anumit sistem socio-uman.
Delicvenţa formează una din speciile fenomenului de devianţă cu mari implicaţii pentru individ şi colectivitate. Dreptul penal dă o definiţie clară actului delincvenţial (infracţiuni) punând accent pe caracterul socialmente periculos al faptei şi pe vinovăţie în săvârşirea ei. Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi încriminată de legea penală. Raportarea la norme reprezintă mai mult un criteriu de „clasare”, întrucât nu explicitează cauzele comportamentului deviant, ci doar îl discriminează de comportamentul normal, socialmente acceptabil.
Menţionăm faptul că punctul de vedere juridic şi cel psihosocial în aprecierea devianţei sociale, inclusiv a fenomenului delincvenţial , nu se suprapun întocmai. Mira y Lopez (1959) arată că între concepţia juristului şi concepţia psihologului există de multe ori aceeaşi diferenţă de criterii pe care o întâlnim între familia unui bolnav şi medic.
Din punct de vedere al psihologului, soluţia adoptată de un delincvent, prin caracterul său dissocial sau antisocial, reprezintă doar un epilog, pregătit de mult, fiind un rezultatul perturbării sau al răsturnării raporturilor obişnuite, socialmente acceptabile, dintre individ şi colectivitatea în sânul căreia trăieşte. Pentru a înţelege şi a explica un delict înseamnă ai determina valoarea necunoscutelor ecuatţiei responsabile de conduita individului în situaţia delictuasă.
Sub aspect sociopsihologic, factorul comun al delincvenţilor este că subiecţii din această categorie dau dovadă de nonconformare la modul social, au un comportament deviant de la normele socio-morale, în sensul că îşi realizează unele  scopuri şi aspiraţii pe căi sociale neacceptabile. Punctul de vedere juridic trebuie completat cu punctul de vedere psihosocial, deoarece el permite nu numai o înţelegere mai aprofundată a delincvenţei, ci permite o mai adecvată „tratare” a delincvenţilor pentru a facilita reinserţia lor socială, precum şi o acţiune mai sistematică, multi şi interdisciplinară, în direcţia prevenirii recidivelor şi, în direcţia profilaxiei devianţei sociale. A introduce punctul de vedere psihologic alături de cel social, etic, pedagogic, juridic, medico-psihiatric înseamnă a studia în toată complexitatea sa acestui tip de comportament deviant. Punctul de vedere psihologic are în vedere omul concret, al cărui comportament este determinat de modul în care el există şi acţionează în mediul ambiant fizic şi social, de modul cum el „cugetă” asupra acestui mediu şi-l evaluează, precum şi de mediul cum omul percepe şi se evaluează pe sine în raport cu alţii şi cu mediul său.
Abordarea ştiinţifică a delincvenţei juvenile trebuie făcută de pe poziţiile determinismului probabilist aplicat în psihologie, conform căruia orice fenomen psihic este determinat în ultima instanţă, de acţiunea externă, dar orice acţiune externă determină actul psihic numai mijlocit, refractându-se prin însuşirile, stările şi activitatea psihică a persoanei care este supusă acestei acţiuni.
În definirea delincvenţei noi considerăm ca este util să pornim de la conceptul de maturizare socială. Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menţine un echilibru dinamic între interesele sale şi interesele societăţii, între nevoi şi aspiraţiile sale şi nevoile proiectele societăţii.
Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui dificit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa produselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a produselor de acomodare la aceste prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Delincvenţa apare ca o tulburare a structurării raporturilor sociale ale individului, tocmai datorită insuficienţei maturităţi sociale. La majoritatea delincvenţilor se manifestă un caracter disonant al maturizării sociale şi al dezvoltării personalităţii.
Având în vedere ca maturizarea socială a individului suferă influenţa nemijlocită a relaţiilor interpersonale şi a climatului socio-afectiv existent în microgrupurile în care trăieşte şi se dezvoltă, cauzele insuficienţei maturizări sociale ale unor indivizi trebuie căutate în perturbarea acestor relaţii în carenţele educative di socio-afective din grupurile respective. Teoria dissocialităţii elaborată de R. Munchielli (1965), care pune accent pe o serie de factori psihosociali în explicarea delincvenţei juvenile şi se exprimă în:
•    Neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
•    Falsă percepţie socială a celor din jur;
•    Lipsa anticipării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;
•    Respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l pretinde colectivitatea.

1 Personalitatea copilului se poate dezvolta dizarmonic, în următoarele cazuri: în absenţa unei învăţări necesare sau în condiţiile insuficienţei învăţări (interiorizări) a normelor de conduită; în condiţiile unei învăţări „pernicioase”; în cazul unei învăţări ineficiente sau în condiţiile în care învăţarea este inaccesibilă.
T. Bogdan (1973) subliniază şi el necesitatea de a încadra delincvenţa juvenilă în sfera devianţei sociale, punând accentul pe acele carenţe educative care provoacă acest tip de comportament deviant.
Conceptul delincvenţă juvenilă este abordat, în majoritatea clasificărilor care vizează comportamentul uman sub unghiul evaluărilor normative, în cadrul mai larg al devianţei.
Noţiunea de devianţă a fost elaborată de Sellin (1938) care a studiat problemele complexe ale socio-crimino-genezei. Sellin definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau împotriva ordinii instituţionale. Merton (1957) spunea că devianţa reprezintă ansamblul comportamentelor disfuncţionale, ce ameninţă echilibrul sistemului social.
Devianţele sunt de diferite naturi şi de diferite tipuri, relaţionându-se cu fenomene de inadaptare sau de dezadaptare socială.
Pentru înţelegerea fenomenului de delincvenţial, se impune şi analiza diverselor universuri existenţiale şi comportamentale ale tinerilor ajunşi în derivă. Unii „naufragiaţi sociali” pot fi victime ale unor represiuni, persecutări politice sau religioase iar alţii pot fi victime ale unor cataclisme naturale, ale războiului. Mulţi dintre asemenea tineri, după un traseu existenţial dissocial sau antisocial, posedă suficiente resurse interioare pentru a deveni la o conduită dezirabilă. Alţi tineri devin adevărate epave sociale, inserându-se în viaţa grupurilor delinctogene, chiar dacă la început au pornit doar de la vagabondaj. Dar realităţile cotidiene arată că, sunt destul de fragile frontierele trecerii de la acte dissociale (vagabondaj, cerşetorie) la delicte grave (furt) şi foarte grave (tâlhărie, viol, crimă).
În ultimele decenii numeroase lucrări, printre care şi cea editată de Gialombardo (1972), abordează comportamentul delincvenţilor minori în mod diferenţiat, pornind de la premisa ca există numeroase niveluri ale cauzelor şi ale manifestărilor caracteristice inadaptări sociale şi devianţei, iar aceste niveluri sunt structurate astfel:
1.    Factori situaţionali devianţei la carer copilul este expus acasă sau în mediul extrafamilial: familie destrămată; disciplină neadecvată (climat hiperpermisiv sau hiperpunitiv); vicii în familie; situaţie materială deficitară, nesigură; grupuri delictogene în vecinătate.
2.    Probleme comportamentale care reprezintă un mod specific de inadaptare la mediu, în raport cu vârsta la care apar.
3.    Atitudini dissociale în care copilul descoperă reacţii subiective îndreptate împotriva autorităţii, dar fără o înclinaţie serioasă spre agresiune: izolare; anxietate; ostilitate.
4.    Ieşirea de sub control, cu încălcarea unor norme sau a unor standarde ale comunităţii printr-un comportament dissocial moderat: inactivitate; fuga de acasă; vagabondaj.
5.    Încălcarea normelor şi legilor prin acte antisociale grave şi foarte grave: furt; tâlhărie; viol; omor.
Majoritatea infracţiunilor au fost comise în grupuri cu un lider minor sau adult, adesea acţiunile infracţionale fiind organizate de infractori recidivişti. S-a amplificat fenomenul de recidivare a faptelor penale comise de minori, pe fondul accentuării gradului de pauperizare a numeroaselor familii şi a ineficienţei unor măsuri de ocrotire. Recrudescenţa delincvenţei juvenile se manifestă nu numai în mediu urban, ci şi în mediu rural.
Infracţionalitatea este analizată prin gradul de încălcare a legilor penale, iar cei care le încalcă se caracterizează mai ales prin lipsa sentimentului responsabilităţii, a sentimentului ruşinii şi a sentimentului de culpabilitate. Delicvenţii recidivişti sunt de fapt sociopaţi, care refuză schimbarea modului de existenţă caracterizat prin acte antisociale.
Portretul psihic, comportamental al delincventului înglobează următoarele trăsături: existenţă marginală, inactivitate, parazitism, respingerea valorilor morale, disociere între eul personal şi cel social, absenţa orizontului temporal existenţial şi resentimente contra societăţii. Toate aceste trăsături sunt generatoare de comportamente indezirabile, dissociale şi antisociale.
Factorii şi cauzele delincvenţei în structura personalităţii sunt mai puţin generali, întotdeauna concreţi şi legaţi de condiţiile şi evenimentele existenţiale, de procesul educaţional, de modul specific în care individul interacţionează cu colectivitatea.