1 Articulaţiile corpului uman

Prin articulaţie înţelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat fibros şi ligamentar. După definiţia dată de Testut, articulaţia este Mun ansamblu de părţi moi şi dure, prin care se unesc două sau mai multe oase vecine".
Anatomia studiază articulaţiile în capitolul de artrologie sau sindesmologie.
Studiul articulaţiilor prezintă importanţă atît pentru ana-tomişti, cît şi pentru fiziologi şi chirurgi; pentru fiziologii, da¬torită rolului mecanic important al articulaţiilor, pentru chi¬rurgi, în rezolvarea intervenţiilor chirurgicale în afecţiuni cu sediu articular.
Anatomiştii au făcut o serie de clasificări ale articulaţiilor, dintre care o vom cita numai pe aceea folosită în prezent.
Bichat a efectuat o clasificare mai mult fiziologică a arti¬culaţiilor, împărţindu-le în articulaţii mobile şi imobile. Acestea au fost denumite de Galien diartroze, respectiv si¬nartroze. Alături de aceste două clase mai întîlnim şi arti¬culaţii cu mobilitate foarte redusă, pe care Winslow fînaintea lui Bichat) le-a numit articulaţii semimobile sau amfiartroze.
Adoptînd clasificarea funcţională, împărţim articulaţiile după gradul lor de mobilitate în:
1. Articulaţii fixe sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o mişcare sau fac mişcări foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întîlnim la oasele cutiei cra¬niene şi la articulaţiile cutiei toracice. Legătura dintre oasele care alcătuiesc o sinartroză poate fi făcută prin ţesut carti-laginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul ţesutului care leagă oasele unei sinartroze, deosebim trei categorii:
a)    Sincondroza este o articulaţie unde legătura oaselor se face prin ţesut cartilaginos, a cărui elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama perpendi¬culară a etmoidului cu vomerul, articulaţia dintre prima coastă şi stern etc.
b)    Sindesmoza se caracterizează prin faptul că legă¬tura dintre oase se face prin ţesut conjunctiv fibros. Exemple se găsesc la articulaţiile sacro-iliace, între epifizele distale ale tibiei şi fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legătura se face printr-un ţesut conjunctiv fibros.
c)    Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sînt legate prin ţesut osos. Ea derivă dintr-o sincondroza sau sindesmoza, la care ţesutul de legătură s-a osificat. Sinostoza craniană apare la o vîrstă înaintată, cînd ţesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se osifică.
2. Amfiartrozele sînt articulaţii cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile. Ele se găsesc în organism la coloana vertebrală, unde legătura dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la periferie o serie de lame concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă gelati¬noasă numită nucleu pulpos. Structura funcţională a acestor discuri asigură îmbinarea calităţilor de elasticitate şi rezis¬tenţă, necesare mobilităţii coloanei vertebrale. Astfel, ţesutul colagen din lamelele periferice ale discului este orientat în mod diferit de la lamelă la lamelă, mărindu-se rezistenţa la răsuciri. Elasticitatea mare a nucleului pulpos oferă posibili¬tatea efectuării unor mişcări la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul pulpos suferă deformaţii elastice în funcţie de mişcă¬rile coloanei care apropie sau depărtează marginile corpuri¬lor vertebrale. Mişcările la nivelul vertebrelor sînt de mică amplitudine, însă, însumate pe întreaga coloană, ele imprima acesteia o flexibilitate destul de accentuată. Practicarea exer-ciţiilor fizice determină modificări în structura discurilor intervertebrale în sensul că rezistenţa la tracţiune, răsucire sau presiune se măreşte concomitent cu creşterea elasticităţii. Corpurile vertebrale mai sînt legate între ele, în afară de discuri, printr-o serie de ligamente care măresc rezistenţa la tracţiune a coloanei (vezi articulaţiile coloanei vertebrale).
3. Diartrozele sînt articulaţiile mobile cele mai răspândite în organism. Ca¬racteristica lor generală o con¬stituie prezenţa unei cavităţi articulare, în care se găseşte o mică cantitate de lichid sino-vial, o capsulă articulară, căp¬tuşita în interior de membrana sinovială şi cartilajul hialin articular. Datorită acestor ele¬mente anatomice, diartrozele sînt articulaţii mobile. Mobili¬tatea lor variază însă în func¬ţie de forma pe care o pre¬zintă suprafeţele articulare ale oaselor, ce determină şi dife¬ritele tipuri de diartroze.
Suprafeţele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice, eliptice, cilindrice sau plane. De obicei, aceste suprafeţe articulare sînt net delimitate prin şanţuri sau mar¬gini proeminente.

1 Suprafeţele articulare sînt acoperite de un cartilaj arti¬cular hialin, ce se mulează perfect pe toată suprafaţa arti¬culară
Cartilajul hialin este alb-side&u, foarte lucios, ceea ce înlesneşte mişcările în articulaţie. El nu are vase sanguine şi se hrăneşte prin ioihibiţie din lichidul sinovial. Numărul redus de fibre colagene din substanţa fundamentală a carti¬lajului hialin îl face să fie puţin rezistent la factorii mecanici de încovoiere (îndoire). Datorită acestui fapt el se fisurează destul de frecvent, mai ales la nivelul meniscurilor de la arţiculaţia genunchiului şi se vindecă foarte greu, neavînd o cir¬culaţie activă, asigurată de vase sanguine. Calitatea funcţio¬nală principală a cartilajului hialin o constituie rezistenţa la presiune. Cu cît presiunea este mai mare, grosimea cartilaju¬lui hialin creşte. în structura sa intimă apar o serie de aspecte tipice; el mai poartă numele de cartilaj seriat. Această struc¬tură se caracterizează prin dispunerea celulelor cartilaginoase în şiruri, formînd un fel de resorturi microscopice, oare de¬termină creşterea rezistenţei cartilajului hialin la piresiune. Ori de cîte ori, la nivelul unei articulaţii, se produc leziuni care împiedică activitatea ei normala au ioc fenomene de degenerescentă a cartilajului ce îngreuiază mişcările. De aceea, după leziunile articulare sînt indicate tratamente prin mişcări uşoare, cu încărcări progresive in ceea ce priveşte presiunea, pentru refacerea structurii şi a calităţilor mecanice ale car¬tilajului hialin.
In unele diartroze, suprafeţele articulare nu concordă per¬fect datorită faptului că una dintre ele este mai mica decît cealaltă sau cele două suprafeţe nu se mulează perfect. Ne-concordanţa dintre suprafeţele articulare se corectează cu aju¬torul fibrocartilajelor articulare, care contribuie şi la amorti¬zarea loviturilor.
Fibrocartilajul de mărire poartă numele de labru glenoidal sau burelet articular. El se prinde pe marginea suprafeţei articulare mai mici, mărind-o (de exemplu, fibrocartilajul de pe cavitatea glenoidă a scapuiei).
Fibrocartilajele de restabilire a concordanţei suprafeţelor articulare sînt:
—    discul interarticular care separă complet cele două suprafeţe articulare (de exemplu discul articulaţiei temporo-mandibulare);
—- meniscul interarticular care este un fibrocartUaj in¬complet, prezentînd un orificiu la nivelul căruia supr&ieţele articulare vin în contact |de exemplu meniscurile articulaţiei genunchiului)
Am amintit mai sus ca suprafeţele articulare ale diartro-zelor au forme multiple şi ca forma suprafeţelor articulare condiţionează în mare măsură variabilitatea, amplitudinea şi direcţia mişcărilor. Din aceste considerente, diartrozele pot fi clasificate şi după forma şi gradul lor de mobilitate:
1. Articulaţiile sferice (enartroze) prezintă o suprafaţă articulară sferică şi alta concavă, care se numeşte cavitate glenoidă. Din punct de vedere al conformaţiei oaselor, ele pot fi de mai multe feluri:
—    artrodie, cînd capul articular este mai mic decît o jumătate de sferă (de exemplu, articulaţia scapulohumerală);
— enartroză, cînd capul articular este mai mare decît o jumătate de sferă (de exemplu, articulaţia coxofemurală).
2.    Ginglimul (trohleartroza) prezintă una din suprafeţele articulare sub formă de trohlee (asemănătoare unui mosor), iar cealaltă de formă concavă, pentru a primi trohleea (articulaţia cotului).
3.    Articulaţiile elipsoidale (condilartroze) au una din suprafeţele articulare oa un elipsoid miai mult sau mai puţin prelungit, -iar cealaltă ca o cavitate glenoidă (de exemplu, articulaţia radiocajrpiaiiă şi atlantoocoipitală).
4.    Articulaţia în şa prezintă suprafeţele articulare de formă concavă într-un sens şi de forma convexă în alt sens, con-cavitaitea uneia răspunzând oonvexităţii celeilalte (articulaţiile între oasele carpiene).
5.    Articulaţiile în pivot (trohoide) prezintă suprafeţele articulare constituite dintr-un cilindru osos, conţinut într-un inel ostedifâbros (articulaţia radioulnară proximală).
6.    Diartrozele planiţorme au suprafeţele articulare plane (articulaţiile între apofizele articulare ale vertebrelor toracale).