1            Evoluţia relaţiilor internaţionale în perioada postbelică a reprezentat o preocupare majoră a istoricilor. Interesul şi efortul acestora au fost direcţionate şi către studiul organismelor politico-militare care au activat în acest interval de timp.
Constituirea Pactului de la Varşovia prezintă esenţialmente toate caracteristicile şi trăsăturile definitorii ale unui produs tipic al Războiului Rece. Analiza raporturilor stabilite în cadrul organizaţiei, la nivelul conducerii acesteia, exercitată de către sovietici pe întreaga perioadă în care a fiinţat Pactul de la Varşovia, dezvăluie fără echivoc că, în fapt, a primat principiul subordonării politico-militare a „aliaţilor minori” faţă de Uniunea Sovietică.
La mijlocul secolului al XX-lea, omenirea se confrunta cu o serie de situaţii complexe ce angajau îndeosebi superputerile Uniunea Sovietică şi Statele Unite, dar şi statele mici şi mijlocii, care îşi construiau raportări la această stare de fapt.
Analiza locului şi rolului jucat de România în cadrul Pactului de la Varşovia necesită o abordare sistemică şi integrată ce vizează aspecte de ordin politic, militar, diplomatic, economic, geopolitic şi geostrategic, strâns relaţionate de faptul că poziţia statului român a evoluat de la obedienţă excesivă la nesupunerea evidentă faţă de puterea hegemonică a alianţei.
Poziţia României se impune a fi evaluată prin prisma unei  multitudini de implicaţii ale relaţiilor internaţionale, care se manifestau în condiţiile existenţei bipolarităţii specifice Războiului Rece şi în care cele două superputeri au acţionat în funcţie de răspunderile conferite şi asumate de supremaţia militară, ca şi de interesele lor globale.
Evoluţia României în ansamblul Pactului de la Varşovia poate fi evaluată cât mai apropiat de realitatea istorică, prin urmărirea atitudinii ei în momentele controversate sau de criză ale existenţei alianţei. Obligată în virtutea, atât a realităţilor geopolitice postbelice din Europa, care au impus apartenenţa la sfera de influenţă sovietică, cât şi prin natura regimului politic instalat la Bucureşti prin intervenţia directă sovietică, să fie membră fondatoare a Pactului de la Varşovia, România a înregistrat o evoluţie aparte în ansamblul acesteia.
           În a doua jumătate a secolului al XX-lea, activitatea politică a statelor a devenit tot mai complexă, relaţiile internaţionale, diplomaţia, politica de securitate şi apărare au căpătat contururi noi, transformările politice, economice şi sociale care au avut loc, având o înrâurire directă asupra acestora.
Politica de securitate şi apărare a unui stat cuprinde un ansamblu de principii, norme, modalităţi şi organisme abilitate, pe care statul şi le propune şi le realizează  pentru îndeplinirea unor obiective în acord cu interesele sale fundamentale.
Demersurile de politică externă şi de apărare, întreprinse de Bucureşti în relaţiile cu statele din blocul comunist, dar şi cu cele din Occident, se impun a fi evaluate atât prin prisma regimului politic existent în România în acea perioadă, cât şi prin percepţia factorilor decidenţi de la vârful ierarhiei politice şi militare în momente de criză ale relaţiilor internaţionale, cum au fost problema germană, evenimentele din Polonia, revoluţia din Ungaria, criza rachetelor din Cuba, criza relaţiilor sovieto-chineze, conflictul arabo-israelian, criza din Cehoslovacia.
Prezintă recunoaştere faptul că la sfârşitul anilor '50 şi la începutul decadei următoare, România comunistă a început să imprime un curs autonom-independent politicii sale externe în raport cu Pactul de la Varşovia.
Considerăm că atitudinea adoptată de România a fost favorizată de acţiunea conjugată a mai multor factori, cu valenţe definitorii: încheierea prezenţei militare sovietice în 1958, apariţia şi adâncirea mai apoi a schismei sino-sovietice, tentativele de integrare economică în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc şi militară în Pactul de la Varşovia, derulate de către conducerea sovietică la începutul anilor '60 şi, nu lipsit de importanţă, deschiderea politică şi economică practicată de principalele cancelarii occidentale faţă de Bucureşti. Poziţia României a evoluat de la sprijinirea nedisimulată a intervenţiei sovietice în 1956 în Ungaria, la atitudinea circumspectă faţă de conducerea de la Kremlin în criza Berlinului şi în cea cubaneză, până la respingerea publică, vehementă a invaziei forţelor Pactului de la Varşovia în 1968 în Cehoslovacia, păstrând o atitudine echidistantă în confruntarea politică sovieto-chineză.
Unele aspecte esenţiale au fost relevate pentru facilitarea înţelegerii locului şi rolului României şi al organismului său militar în cadrul Pactului de la Varşovia şi implicit al relaţiilor politico-militare stabilite cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte state membre ale alianţei.
Deşi nu şi-a exprimat niciodată intenţia de a se retrage din Pact, prin numeroasele obiecţii ridicate în legătură cu funcţionarea mecanismelor politico-militare ce guvernau activitatea organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a unor iniţiative şi demersuri de politică externă promovată de statele membre ale alianţei – în special de Uniunea Sovietică – ce aduceau atingere suveranităţii, independenţei şi în general intereselor sale naţionale, România a început să fie percepută, îndeosebi după 1958, ca „aliatul incomod” din cadrul Pactului de la Varşovia.
România a respins procesele de integrare militară în cadrul organizaţiei, fapt de natură a prejudicia independenţa şi suveranitatea naţională şi a militat constant pentru promovarea colaborării politico-militare, bazată pe egalitatea şi respectul reciproc între statele participante la Tratatul de la Varşovia.
Mutaţiile majore survenite în câmpul geopolitic european, dar şi în arena internaţională după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, manifestate în dinamica derulării Războiului Rece, au avut rolul determinant în apariţia celor două reprezentative blocuri politico-militare opuse, Alianţa Nord-Atlantică şi Pactul de la Varşovia.
Crearea Tratatului de la Varşovia a constituit o evidentă expresie a manifestării Războiului Rece pe continentul european, divizat în cele două sisteme antagonice sub raport social-economic, politic şi militar
În analiza contextului politico-militar ce a generat decizia sovietică de constituire a Tratatului de la Varşovia se înscriu propunerile guvernului sovietic, avansate la 31 martie 1954, guvernelor american, britanic şi francez privind aderarea Uniunii Sovietice la Alianţa Nord-Atlantică. Credincioasă conceptului de securitate colectivă în Europa, în viziune proprie, conducerea de la Kremlin încerca, în cazul accederii la alianţă, să schimbe caracterul, scopul şi rolul acesteia, făcând inoperant conceptul de apărare colectivă. Sesizând stratagema şi totodată scopul demersului, cele trei guverne vizate au respins într-o notă comună propunerea sovietică, catalogând-o ca nefiind realistă şi în contradicţie flagrantă cu valorile fundamentale promovate şi apărate de Alianţă. Această stare de fapt a întărit convingerea liderilor de la Kremlin, conştienţi de unele minusuri ale sistemului militar sovietic, îndeosebi în privinţa armamentului nuclear, că NATO constituie principalul pericol pentru sistemul totalitar sovietic, instaurat în statele din zona sa de influenţă.
Pe termen lung, prin înfiinţarea Tratatului de la Varşovia, Uniunea Sovietică a obţinut un instrument eficient pentru promovarea integrării politice a statelor-satelit, alianţa militară fiind un auxiliar important pentru menţinerea acestora sub un riguros control. În mai 1955, Uniunea Sovietică a creat Pactul de la Varşovia, ca alianţă politico-militară bazată pe similitudini ideologice. Un anumit punct de vedere, relativ des întâlnit, explică formarea Pactului de la Varşovia ca o reacţie a Moscovei faţă de decizia NATO de includere a R.F. Germania în cadrul alianţei militare occidentale. Acest demers a creat o stare de nelinişte în cadrul conducerii de la Moscova, similară situaţiei din capitalele occidentale provocată de primul test al bombei atomice sovietice.
Perspectiva istorică evidenţiază faptul că Pactul de la Varşovia a devenit, pe parcursul manifestării Războiului Rece, o prezenţă notabilă în planul relaţiilor internaţionale şi un actor distinct în câmpul geopolitic european. În interiorul organismului, subordonat de altfel intereselor geopolitice şi geostrategice ale Moscovei, unele state-satelit, cazul României, îndeosebi după 1964,  au adresat acesteia solicitări de manifestare mai democratică în cadrul mecanismelor de decizie ale alianţei, fapt rămas de altfel în plan practic, fără rezultate notabile.
Sub aceste auspicii, în Palatul Consiliului de Stat din Varşovia, între 11 şi 14 mai 1955 a avut loc „cea de-a doua conferinţă a statelor europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa, la care au participat Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română, Republica Populară Ungară şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.
În principal, din fiecare delegaţie făceau parte preşedintele Consililui de Miniştri, ministrul Apărării şi cel al Afacerilor Externe, în total un număr de 44 de participanţi, la care s-a adăugat, în calitate de observator şi reprezentantul R.P. Chineze, Peng Dehuai, locţiitor al premierului Consiliului de Stat şi ministru al Apărării.
La încheierea lucrărilor conferinţei au fost adoptate şi date publicităţii două documente, instrumente de drept internaţional, egale ca importanţă juridică: „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română, Republica Populară Ungară şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” şi „Cu privire la crearea Comandamentului Unit al forţelor armate ale statelor semnatare ale Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală de la Varşovia”.
După înapoierea de la Varşovia, pe 18 mai, Gheorghiu-Dej a prezentat, într-o şedinţă a Biroului Politic al CC al PMR şi apoi pe 20 mai, în plenul Consiliului de Miniştri, o amplă informare asupra modului de desfăşurare a reuniunii, a poziţiei adoptate de delegaţia română, scopul şi principiile de funcţionare ale alianţei politico-militare ce grupa opt ţări comuniste europene, precum şi rezultatele acestei conferinţe, discursul său fiind aproape identic cu cel abordat la Varşovia. Şedinţa se încheie prin aprobarea de către Consiliul de Miniştri a declaraţiei guvernului român făcută la Conferinţa de la Varşovia şi de asemenea, aprobarea convocării sesiunii Marii Adunări Naţionale pentru data de 30 mai 1955, pe ordinea de zi figurând ratificarea Tratatului de la Varşovia.
Ca urmare, luni 30 mai 1955, la Bucureşti s-au deschis lucrările celei de-a şasea sesiuni a Marii Adunări Naţionale având un singur punct pe ordinea de zi, aprobată de altfel în unanimitate, constând în ratificarea Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la Varşovia la 14 mai 1955.
Prin adoptarea Tratatului de la Varşovia, ca act juridic internaţional, s-au stabilit şi componentele ce determină constituirea şi funcţionarea unei alianţe politico-militare: membrii, organele de conducere politică şi militară, statutul, domeniul de activitate politic şi militar şi scopul alianţei. Acţiunile de ratificare a Tratatului de către statele membre şi remiterea instrumentelor de ratificare către guvernul Republicii Populare Polone spre păstrare, au încheiat sistemul juridic internaţional pentru ca Tratatul să devină valid.
În perioada cuprinsă între 21 mai şi 4 iunie 1955, toate statele contractante, conform articolului 10 din Tratat, au depus la Varşovia, guvernului polonez, documentele de ratificare, după cum urmează: R.P. Polonă – 21 mai 1955; R.D. Germană – 24 mai 1955; R. Cehoslovacă – 27 mai 1955; R.P. Bulgară – 31 mai 1955; Uniunea Sovietică – 1 iunie 1955; R.P. Ungară – 2 iunie 1955; R.P. Română – 3 iunie 1955; R.P. Albania – 4 iunie 1955. În 10 iunie 1955, ambasada R.P. Polone la Bucureşti informa Ministerul român al Afacerilor Externe că Tratatul de la Varşovia a intrat în vigoare pe 4 iunie 1955, odată cu remiterea de către guvernul polonez a instrumentelor de ratificare de către toate statele membre.
După constituirea Pactului de la Varşovia, liderul regimului de la Kremlin, Nikita S. Hruşciov a întreprins multiple demersuri prin care a încercat să proiecteze spre Occident o imagine cosmetizată a blocului sovietic. În acest sens, a utilizat consfătuirile Comitetului Politic Consultativ pentru a face cunoscute iniţiativele sale de politică externă, vizând securitatea pe continentul european.
În general, în primii săi ani de existenţă, Pactul de la Varşovia a reprezentat mai mult o monedă de schimb a Uniunii Sovietice, invocată în negocierile diplomatice cu Occidentul, decât o alianţă politico-militară stricto senso. După crearea Pactului de la Varşovia, foarte puţin din activitatea acestuia a fost direcţionată spre construirea şi conferirea de substanţă unei alianţe politico-militare. Uniunea Sovietică a pus accent în special pe utilizarea instituţiilor Pactului ca instrument de control şi subordonare a „aliaţilor minori”. Statul Major General sovietic a procedat la înlocuirea treptată a consilierilor cu un reprezentant militar sovietic al Pactului de la Varşovia în fiecare stat membru al alianţei. Aceştia aveau misiunea de a direcţiona şi monitoriza instruirea militară şi programele privind dotarea şi înzestrarea armatelor statelor respective pentru a fi în deplină concordanţă cu imperativele şi exigenţele politico-militare ale Uniunii Sovietice.
Până în 1958, România s-a dovedit a fi un aliat fidel al Pactului de la Varşovia. Deşi comunismul cu valenţe naţionaliste lansat de Gheorghiu-Dej, cu o uşoară tendinţă de detaşare faţă de linia politică impusă de Uniunea Sovietică, situaţie în mare parte încurajată şi de „noua deschidere” promovată de Nikita S. Hruşciov, căpăta un contur tot mai larg, în şedinţele Comitetului Politic Consultativ n-au fost prezente momente de controverse sau neînţelegeri ce ar fi putut fi puse pe seama reprezentanţilor României. Momentele critice ale anului 1956, materializate prin revoltele din Polonia şi revoluţia maghiară, n-au făcut din România un aliat „incomod”, cum avea să fie perceput mai târziu, ci cu siguranţă unul dintre cei mai devotaţi sprijinitori ai demersurilor întreprinse de către liderii sovietici. Evoluţia României în ansamblul Pactului de la Varşovia, pornind de la o atitudine de obedienţă totală şi până la sfidarea, nesupunerea asumată faţă de puterea hegemonică, poate fi evaluată cât mai obiectiv, prin urmărirea comportamentului în momentele controversate sau de criză ale existenţei alianţei. Întrucât, conform aserţiunii profesorului francez Jean-Louis Dufour, criza constituie „un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat”, este evident că aceasta „implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru”.
La 15 aprilie 1957, printr-un acord încheiat între părţile română şi sovietică, s-a reglementat aspectul juridic al prezenţei trupelor sovietice în România. Potrivit prevederilor documentului staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul ţării nu afecta suveranitatea statului român, iar trupele sovietice nu se amestecau în treburile lui interne. Efectivele trupelor urmau a fi stabilite prin convenţii speciale între părţi, iar mişcările acestor trupe, aplicaţiile şi manevrele se desfăşurau cu acordul şi consimţământul guvernului român. Totodată, se înfiinţa o comisie mixtă româno-sovietică în vederea rezolvării tuturor problemelor legate de aplicarea acordului. Vizita lui Emil Bodnăraş la Moscova în martie 1958 a impulsionat discuţiile privind eventuala retragere a armatei sovietice din ţară.
La 17 aprilie 1958 Nikita S. Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS, a adresat o scrisoare CC al PMR în care anunţă că autorităţile de la Moscova au decis retragerea trupelor sovietice din România. Printre motive invocate de liderul sovietic se remarcă slăbirea încordării internaţionale, succesele României „în construirea socialismului” şi întărirea regimului de democraţie populară, capacitatea combativă ridicată a forţelor armate române, capabile să dea o ripostă adecvată adversarilor, precum şi descurajarea propagandei „cercurilor imperialiste” în legătură cu prezenţa trupelor sovietice în România.
Ulterior, la 23 aprilie 1958, Gheorghe Gheorghiu Dej a trimis răspunsul autorităţilor române la scrisoarea lui Nikita S. Hruşciov din 17 aprilie. Acesta îşi manifesta acordul „cu propunerea dumneavoastră de a renunţa la staţionarea mai departe a trupelor sovietice în RPR. Nu ne îndoim, se spunea în continuare, că această hotărâre va avea un mare răsunet şi va fi primită în opinia publică mondială ca o nouă contribuţie concretă a URSS, a RPR şi a întregului lagăr socialist, la consolidarea păcii şi destinderii în relaţiile internaţionale”.
La 24 mai 1958, a avut loc la Moscova, consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia. În comunicatul emis la încheierea lucrărilor se specifica: „Comitetul Politic Consultativ a aprobat propunerea guvernului Uniunii Sovietice, pusă de acord cu guvernul Republicii Populare Române, cu privire la retragerea în viitorul apropiat, de pe teritoriul Republicii Populare Române, a trupelor sovietice, care se aflau acolo în conformitate cu Tratatul de la Varşovia”.

1 Trecând peste neadevărul flagrant exprimat în comunicat, dat fiind faptul că, trupele sovietice se aflau în România din 1944 şi nu în conformitate cu Tratatul de la Varşovia, aspectul în sine, legat de această retragere, va marca în esenţă, un moment de cotitură în relaţiile politice şi militare româno-sovietice.
Consfătuirea de la Moscova mai stabilea, de asemenea, ca în cursul anului 1958, Pactul de la Varşovia să îşi reducă forţele armate cu 419.000 militari, astfel: Uniunea Sovietică – 300.000, România – 55.000, Bulgaria – 23.000, Polonia – 20.000, Cehoslovacia – 20.000 şi Albania – 1.000. Totodată, guvernul sovietic luase decizia de a retrage o divizie de pe teritoriul Ungariei. Spre finalul comunicatului, Comitetul Politic Consultativ hotăra să adreseze statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice o propunere cu privire la încheierea unui pact de neagresiune între cele două blocuri politico-militare opuse. Comunicatul a fost semnat şi de observatorul delegat al R.P. Chineze la această sesiune. Comunicatul emis la încheierea sesiunii a făcut obiectul publicării şi în presa centrală de la Bucureşti.
Retragerea trupelor sovietice din România s-a desfăşurat între 15 iulie şi 15 august 1958, în baza unui acord încheiat între ministerele Apărării român şi sovietic şi a corespuns pe deplin intereselor strategice şi de securitate ale Uniunii Sovietice. Pe lângă motivele invocate de partea română, cu care sovieticii au fost de acord, decizia retragerii trupelor s-a datorat şi intenţiei Uniunii Sovietice de a-şi reface imaginea în arena internaţională, puternic afectată ca urmare a intervenţiei armate din Ungaria, precum şi necesităţii reducerii cheltuielilor sale militare destinate întreţinerii forţelor dislocate în statele-satelit. Ulterior, în cursul aceluiaşi an, au început să părăsească ţara şi consilierii sovietici ce activau în diverse domenii.
Acţiunea în sine nu afecta securitatea Uniunii Sovietice, deoarece România nu avea frontieră comună cu state membre ale Alianţei Nord-Atlantice, ci numai cu state membre ale Pactului de la Varşovia, iar cu Iugoslavia relaţiile fuseseră normalizate. Pe de altă parte, Nikita S. Hruşciov dorea să-şi sporească credibilitatea în Occident „pozând” în adeptul politicii de destindere pe continent, prin măsuri politico-militare efective. Prin  retragerea trupelor sovietice din România, liderul de la Kremlin intenţiona să întărească legitimitatea PMR în faţa naţiunii române, dar să şi demonstreze atât „aliaţilor minori” din cadrul Pactului de la Varşovia, cât şi Occidentului, că socialismul se poate edifica într-un stat de „democraţie populară” şi fără prezenţa armatei sovietice. Pentru a compensa retragerea trupelor sovietice şi a oferi dovezi concrete conducerii de la Moscova, dar şi pentru a menţine şi spori controlul regimului asupra societăţii, Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea şi aplicarea unor măsuri mai dure. Paradoxal, a urmat o perioada de creştere a represiunii şi a dogmatismului şi nu una de relaxare, aşa cum s-ar fi aşteptat, întrucât după dispariţia lui Stalin, inclusiv Uniunea Sovietică procedase la unele schimbări în politica internă şi externă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări şi represiune împotriva tuturor celor ce contestau, într-un mod sau altul, regimul de „democraţie populară”.
Perioada anilor 1958-1961 este marcată pe continentul european de sporirea încordării între Uniunea Sovietică şi Occident, acţiunile fiind relaţionate de problema germană şi în special a Berlinului. Problema statutului Berlinului a început să apară tot mai des pe agenda de lucru a oficialilor de la Kremlin.
Astfel, la 10 noiembrie 1958, cu ocazia vizitei lui Wladyslaw Gomulka, la Moscova, Nikita S. Hruşciov a făcut publică pentru prima dată intenţia Uniunii Sovietice de a realiza transferul către  autorităţile est-germane a tuturor funcţiilor pe care sovieticii le mai deţineau provizoriu în Berlin. În cursul discuţiilor avute cu Gomulka, Hruşciov a făcut precizarea că a remarcat o schimbare de atitudine a părţii americane în problema germană şi în cea a Berlinului, îndeosebi după declaraţia secretarului de stat John F. Dulles, din octombrie 1958, când acesta a intenţionat să facă o paralelă între obligaţiile Statelor Unite faţă de Taiwan şi cele faţă de Berlinul Occidental.
Pe fondul acestor evenimente survenite pe plan internaţional, în 28 şi 29 martie 1961, s-a desfăşurat la Moscova, reuniunea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia. Au participat, în calitate de observatori, reprezentanţi din R.P. Chineză, R.P.D. Coreeană, R.D. Vietnam şi R.P. Mongolă. În cadrul reuniunii s-a făcut un tur de orizont asupra evoluţiei situaţiei internaţionale şi s-au stabilit măsurile care, după opinia liderilor prezenţi la şedinţă, urmau a fi luate în viitor pentru asigurarea păcii în Europa şi în lume. La această şedinţă s-a luat hortărârea retragerii forţelor maritime militare sovietice din golful Vlora, ca urmare a poziţiei adoptate de Albania faţă de Pactul de la Varşovia.
Cu acelaşi prilej, a fost luată decizia ca locul consilierilor militari sovietici în armatele statelor participante la Tratatul de la Varşovia să fie luat de către reprezentanţi ai Comandantului Suprem al Forţelor Armate Unite. În baza acestei decizii, a fost elaborat şi un statut special al acestora.
Pe acest fond al relaţiilor internaţionale, între 3 şi 5 august 1961, la Moscova, s-a desfăşurat sesiunea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, la care delegaţia română a fost reprezentată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Alexandru Bârlădeanu. Agenda discuţiilor a cuprins aspecte legate de eventuala încheiere a Tratatului de pace cu Germania, care să dea o formă juridică situaţiei statornicite pe continentul european după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în acest context fiind abordată şi problema statutului Berlinului. Delegaţia Albaniei a trimis o delegaţie cu nivel de reprezentare mai scăzut, şeful acesteia fiind Ramiz Alia, fapt ce a constituit pretextul ca sovieticii să refuze prezenţa reprezentanţilor albanezi la şedinţă. Lucrările consfătuirii s-au încheiat cu o declaraţie publică în care a fost subliniat faptul că în cazul în care puterile occidentale nu vor accepta încheierea tratatului de pace cu Germania, statele comuniste vor încheia un tratat separat cu R.D. Germană. În privinţa statutului Berlinului Occidental, textul dat publicităţii preciza că „Guvernele statelor participante la Tratatul de la Varşovia propun Camerei Populare şi Guvernului R.D.G., tuturor oamenilor muncii din R.D.G., să se stabilească la graniţele Berlinului Occidental o ordine care să bareze în mod sigur calea activităţii de subminare împotriva ţărilor lagărului socialist; să se exercite o pază de nădejde şi un control efectiv în jurul întregului teritoriu al Berlinului Occidental, inclusiv la graniţa cu Berlinul Democrat”.
Începutul anilor '60 marchează şi manifestarea tot mai vizibilă a schismei sino-sovietice pe multiple planuri, cu adânci implicaţii în întreaga lume comunistă. România avea să exploateze în continuare, în interesul propriu această stare de lucruri. Coeziunea Pactului de la Varşovia tindea să devină o simplă „etichetă” politică în condiţiile escaladării diferendului sino-sovietic.
În acest climat, evoluţia spre un curs independent al politicii externe a României faţă de Moscova, a fost posibilă numai în contextul manifestării polemicii ideologice sovieto-chineze. Primele semne ale crizei dintre cele două mari puteri ale blocului comunist s-au făcut simţite încă din a doua jumătate a anilor '50. Acest curs al relaţiilor sino-sovietice s-a manifestat pe fondul creşterii influenţei regimului de la Beijing în cadrul lumii comuniste şi în contextul aplicării refuzului sovietic în vederea integrării R.P. Chineze în CAER şi participării, ca observatori, a reprezentanţilor chinezi la consfătuirile Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia.
          Momentul de pornire a polemicii ideologice sovieto-chineze l-a constituit Congresul al XX-lea al PCUS, ce s-a desfăşurat la Moscova în perioada 17-24 februarie 1956. Prin dezvăluirea crimelor lui Stalin în cadrul „raportului secret”, „congresul destalinizării” a generat un impact ce a variat în lumea comunistă de la un stat la altul, în funcţie de caracteristicile naţionale concrete.
          În timp, conducerea de la Bucureşti a continuat să ia o serie de măsuri care demonstrau un anumit grad de autonomizare şi particularizare a poziţiei României în cadrul Pactului de la Varşovia.
Apelul regimului la sentimentul naţional al poporului, ce a creat premisele apariţiei „comunismului naţional” românesc, s-a constituit într-unul din vectorii de manifestare a „dizidenţei” Bucureştilor faţă de Moscova.
Prin promovarea unei politici externe proprii, coroborat cu acţiuni de consolidare şi dezvoltare economică, conducerea de la Bucureşti a urmărit realizarea unui nivel de autonomie sporit în raporturile cu Moscova. Eforturile diplomatice, dar şi cele de natură economică ale Bucureştilor au avut ca rezultat conferirea unui nou profil României şi suscitarea treptată a interesului statelor occidentale faţă de acţiunile şi demersurile sale.
Manifestarea din ce în ce mai puternică a polemicii ideologice sovieto-chineze va crea conducerii de la Bucureşti un mediu propice de acţiune în arena relaţiilor internaţionale, fapt ce va conduce în final la elaborarea Declaraţiei din aprilie 1964. Existenţa conflictului sino-sovietic crea un climat favorabil lui Gheorghiu-Dej pentru a-l sfida pe Hruşciov, dar conducătorul român a manifestat grija de a-şi păstra, cel puţin de o manieră oficială, neutralitatea în dispută.
Practic, după 1964, Bucureştii au acţionat pe un front larg pentru a dobândi  libertate de acţiune în plan internaţional şi de limitare a ingerinţelor puterii hegemonice a alianţei. Astfel, s-a acţionat atât în direcţia sfidării monopolului PCUS în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, cât şi în aceea a evitării integrării economice, ca mijloc de consolidare a autonomiei în plan internaţional.
Referindu-se la poziţia deosebită a României în cadrul alianţei militare a statelor comuniste, generalul Anatoli I. Gribkov, fost şef al Statului Major al Forţelor Armate Unite între anii 1976-1989, aprecia că politica externă a României a cunoscut o modificare substanţială îndeosebi după venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere. Demnitarul sovietic considera că după retragerea trupelor sovietice din 1958, România a avut un parcurs ce a evoluat constant spre o poziţie independentă. Aceeaşi personalitate aprecia că, mai ales după Declaraţia din aprilie 1964, „în Occident a început să se discute despre România ca «dizident» în Tratatul de la Varşovia”. Pe marginea aceluiaşi subiect, generalul Jan Sejna prezenta o elocventă imagine a raporturilor româno-sovietice, îndeosebi după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu.
Venit la putere în martie 1965, Nicolae Ceauşescu a continuat politica de distanţare faţă de Moscova, afişând o atitudine mult mai îndrăzneaţă decât predecesorul său. Urmărind o politică externă autonomă, Nicolae Ceauşescu a reuşit nu numai să ofere Occidentului prilejul de a exploata o breşă apărută în blocul comunist, dar să şi stimuleze sentimentele tradiţionale, rusofobe şi antisovietice ale poporului român. În politica externă a României din anii '60-'70, s-a manifestat o continuitate care a lipsit în politica internă. Pe plan extern, Ceauşescu a dovedit aceeaşi indemânare şi ingeniozitate pe care le-a dovedit Gheorghiu-Dej, însă în politica internă s-a înregistrat opusul acestei atitudini, pe parcursul anilor devenind tiranic faţă de nevoile, trăirile şi aspiraţiile populaţiei ţării.

Bibliografie:
Constantin Olteanu, Alesandru Duţu, Constantin Antip, România şi Tratatul de la Varşovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2005.
Constantin Oancea, Aurel Chiper, Ion Ciubotaru, Cornel Codiţă, Valentin Nicolau, Vasile Oroian, Organizaţia Tratatului de la Varşovia 1955-1975. Documente, Editura Politică, Bucureşti, 1976.
Martin Mc Cauley, Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
Constantin Olteanu, România. O voce distinctă în Tratatul de la Varşovia.
Memorii 1980-1985, Editura Aldo, Bucureşti, 1999.