1 UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE

Unirea Ţării Romāneşti cu Moldova, īnfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza Romāniei moderne şi a formării naţiunii romāne. Īmprejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări romāne-Moldova,  Transilvania,  Ţara Romānească. Statul naţional romān s-a format treptat,  īncepānd cu Unirea din 1859 şi īncheindu-se īn 1918, cānd lupta de eliberare naţională a poporului romān va fi īncununată de victorie.  
Principatele Romāne după revoluţie
După īnăbuşirea revoluţiei din 1848, reacţiunea internă şi forţele intervenţioniste dinafară au luat măsuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat.  In 1849 se īncheie convenţia de la Balta Liman īntre Turcia, puterea suzerană şi Rusia, puterea protectoare, care justifica prezenţa trupelor celor două state īn Principate pentru "a reprima orice mişcare de insurecţionale".  Potrivit convenţiei de la Balta Liman, s-au numit īn ambele principate alţi domni pe timp de şapte ani:Grigore Alexandru Ghica īn Moldova şi Barbu Ştirbei īn Muntenia. In aceşti ani s-au făcut anumite īmbunătăţiri īn administraţia Principatelor, mai ales īn Moldova, unde domnitorul ducea o politică cu tendinţe liberale. Anii imediat următori revoluţiei se caracterizează prin rolul crescānd al burgheziei, care cucereşte poziţii noi īn viaţa economică şi politică.
Are loc o dezvoltare a producţiei şi a schimbului de mărfuri, lărgirea transporturilor rutiere şi a navigaţiei, intensificarea legăturilor economice īntre diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularităţilor locale, lărgirea schimburilor comerciale dintre Principatele Romāne, care se transformă treptat īntr-o unitate economică. Pieţele locale, provinciale, s-au contopit astfel īntr-o piaţă unică;o etapă importantă a reprezentat-o desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Romānească, care a intrat īn vigoare la 1 ianuarie 1848.
In acelaşi timp sunt amplificate legăturile economice ale Principatelor dunărene cu Transilvania, pregătindu-se condiţiile pentru desăvārşirea formării pieţei naţionale prin unificarea īntregului teritoriu locuit de poporul romān.
Unirea Principatelor Romāne - o necesitate legică
Datorită īmprejurărilor interne şi externe nefavorabile, poporul romān a trăit timp de secole īn unităţi statale şi provincii distincte, fiecare cu o viaţă politică proprie. Nici diviziunea statală, nici stăpānirile străine n-au putut īmpiedica dezvoltarea unitară şi continuitatea poporului romān pe teritoriul pe care s-a format. El şi-a păstrat nealterate limba şi portul, tradiţiile, obiceiurile, fiinţa naţională.
Conştiinţa comunităţii de origine şi limbă a fost prezentă permanent la romāni, de o parte şi de alta a Carpaţilor. Ideea originii romanice a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, a conştiinţei unităţii teritoriale şi a comunităţii poporului romān a fost puternic exprimată de cronicarii şi cărturarii din secolele XVII-XVIII.
O caracteristică a dezvoltării ţărilor romāne a constituit-o permanenţa legăturilor economice, politice, culturale īntre cele trei ţări romāne.  Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic īn timpul revoluţiei din 1848.  După revoluţia din 1848, Unirea a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice romāneşti, punānd īn mişcare cele mai largi mase ale poporului.


Forţele unioniste; lupta pentru Unire
Unirea era o cauză a īntregului popor, dar īn raport cu interesele lor de clasă, forţele sociale romāneşti au īnţeles īn mod diferit conţinutul, şi caracterul Unirii.  Forţa socială principală īn mişcarea unionistă au constituit-o masele largi populare de la oraşe şi sate, care au acţionat cu cea mai mare energie şi hotărāre.  Ele legau de īnfăptuirea unirii şi īmplinirea aspiraţiilor lor sociale.  Ţăranii urmăreau īn primul rānd, ca prin Unire să scape de clacă şi să obţină pămānt, iar păturile orăşeneşti considerau că prin Unire se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertăţi democratice.  
Burghezia, īn plină ascensiune, socotea că printr-un stat unitar se vor crea condiţii prielnice pentru prosperitatea ei economică şi pentru obţinerea unei poziţii preponderente īn viaţa politică a ţării.
O mare parte din boierime, cu interese apropiate de cele ale burgheziei, s-a alăturat puternicelor forţe naţionale unioniste. Unii din marii boieri, de teamă că Unirea ar pune īn primejdie privilegiile lor de clasă, s-au grupat īn partida antiunionistă.  Generaţia care a īnfăptuit marele ideal al Unirii din 1859 şi care īnfăptuise revoluţia de la 1848 avea īn frunte īnflăcăraţi patrioţi, ca:Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Mălinescu, Constantin A.  Rosetti, fraţii Ion şi Dim.  Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu ş. a.  Cărturari şi oameni politici de seamă, animaţi de idei īnaintate, au adus o contribuţie preţioasă la progresul general al ţării. Fruntaşii revoluţionari din 1848, au īntreprins o amplă acţiune de propagandă īn favoarea Unirii atāt īn ţară cāt şi īn străinătate. Răspāndiţi īn diverse centre europene (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patrioţii au desfăşurat o laborioasă activitate pentru a crea un puternic curent de opinie īn sprijinul cauzei romāneşti.
Unirea Principatelor Romāne - problemă europeană
In vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, īnceput de Rusia īmpotriva Imperiului otoman, eveniment care aduce īn prim plan politic internaţional chestiunea orientală, inclusiv situaţia Principatelor dunărene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congresului de pace de la Paris (1856).
Reprezentanţii statelor participante la Congres au luat la Congres atitudini diferite faţă de viitorul regim al Principatelor Romāne. In sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia;o īmpotrivire netă au manifestat Turcia şi Austria;favorabilă Unirii īn timpul lucrărilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la poziţia sa tradiţională de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea poziţiilor faţă de problema Principatelor era determinată de anumita interese statale. Franţa lui Napoleon al III-lea voia să-şi asigure īn sud-estul Europei un debuşeu economic şi un pion al influenţei sale politice;Rusia vedea īn unire un mijloc de a slăbi Imperiul otoman;Sardinia şi Prusia, susţinānd cauza romānilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei şi Germaniei;Anglia era interesată īn menţinerea Imperiului otoman ca forţă opusă Rusiei;Turcia, puterea suzerană, se temea că Moldova şi Muntenia unite īşi vor dobāndi şi independenţa politică, aşa cum se va īntāmpla după mai puţin de două decenii. Austria considera că statul naţional romān ar duce la intensificarea luptei de eliberare a romānilor din Transilvania, doritori să se alăture fraţilor de peste Carpaţi.
Datorită poziţiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor;s-a creat īnsă posibilitatea ca poporul romān să se pronunţe īn privinţa viitorului lui. Tratatul de pace prevedea ca populaţia Principatelor să fie consultată prin intermediul unor Adunări (divanuri) ad-hoc (special constituite īn acest scop). Totodată s-a stabilit ca cele două ţări, rămānānd sub suzeranitatea Turciei, să intre sub garanţia colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris;se īnlătura astfel protectoratul unei singure ţări. In timpul constituirii, si consultării Adunărilor ad-hoc fiecare din cele două Principate urmau să fie conduse de un caimacam numit de Poartă.
Congresul a hotărāt ca sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) să reintre īn componenţa Moldovei. De asemenea Congresul a stabilit unele măsuri economice şi juridice;se prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre;se aproba crearea unei comisii europene a Dunării cu sediul la Galaţi.  
Pe temeiul cererilor exprimate īn Adunările ad-hoc şi al constatărilor făcute īn Principate de o comisie specială europeană de informare instituită de Congres, urma să se convoace la Paris o conferinţă a puterilor europene care să alcătuiască o altă legislaţie īn locul Regulamentului organic.  
Adunările ad-hoc (1857) ; Convenţia de la Paris (1858)
Pregătirile şi alegerile pentru adunări s-au desfăşurat īn condiţii diferite īn cele două ţări.
In Ţara Romānească, caimacamul Alexandru Ghica, fostul domn, a adoptat o poziţie de īnţelegere faţă de partida unionistă. In Moldova, caimacamul N.  Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, a recurs la la un adevărat regim de teroare pentru a zădărnici Unirea. Astfel, au fost interzise gazetele favorabile Unirii şi īntrunirile politice, s-au făcut destituiri din funcţii şi arestări masive, s-au falsificat listele electorale şi alegerile din iulie 1857. Comisia de informare de la Bucureşti primea numeroase telegrame, memorii şi apeluri. Turcia s-a văzut silită să anuleze alegerile falsificate;noile alegeri au īnregistrat o victorie covārşitoare a candidaţilor unionişti, care, cu două excepţii au fost aleşi pretutindeni. Rezultate asemănătoare se obţinuseră şi īn Muntenia.
In Adunările ad-hoc au fost aleşi toţi fruntaşii unionişti, revoluţionari din 1848:Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastase Panu, īn Moldova, C.  A.  Rosetti, fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu, A.  G.  Golescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Christian  Tell, Gh.  Magheru, īn Muntenia. Pentru prima dată, ţărănimea īşi trimitea aleşii săi īntr-o adunare reprezentativă a ţării: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălieru ş. a.
Adunările ad-hoc şi-au īnceput lucrările īn septembrie 1857, la Iaşi şi la Bucureşti. Dezbaterile au prilejuit o manifestare puternică a coeziunii şi a forţei mişcării unioniste, o impresionantă demonstraţie a voinţei poporului romān de a-şi făuri statul său naţional.
Intr-o atmosferă de mare avānt patriotic, Adunările ad-hoc au adoptat, īn luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărāre Unirea Principatelor īntr-un singur stat cu numele de Romānia, respectarea drepturilor, a autonomiei şi a neutralităţii acestui stat şi o Adunare Obştească care să reprezinte "toate interesele naţiei".

1 Chestiunea agrară a fost prezentă īn discuţiile deputaţilor din ambele Adunări. In jalba deputaţilor pontaşi moldoveni, al cărei prim semnatar era Ion Roată din ţinutul Putnei, erau īnfăţişate īn imagini zguduitoare starea ţărănimii şi temeiul revendicărilor sale. Se cerea ca "săteanul să fie pus īn rāndul oamenilor", să fie interzisă bătaia, să fie īnlăturate boierescul (claca), beilicurile şi birul pe cap, iar satele să-şi aibe. . . dregătorii aleşi chiar din sānul lor". Deputatul Tănase Constantin proclama īn adunarea de la Bucureşti "dreptul netăgăduit al ţărănimii . . . d-a lua parte la viitoarele adunări, care vor face constituţia ţării şi legiuirile din īnăuntru".
Īntrucāt reprezentanţii boierimii şi chiar unii exponenţi ai burgheziei s-au opus ideii de īmproprietărire sub pretextul menţinerii coeziunii mişcării unionoste sau au cerut amānarea discutării acesteia, nu s-a putut trece la adoptarea unei hotărāri īn problema agrară.
Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale. Aceasta a alcătuit un raport, pe care l-a īnmānat Conferinţei reprezentanţilor celor şapte puteri, care s-au īntrunit īn mai 1858, la Paris. Convenţia semnată la 7 august 1858, ca urmare a lucrărilor conferinţei, prevedea ca cele două ţări să se numească Principatele Uite ale Moldovei şi Ţării Romāneşti, fiecare cu cāte un domnitor, guvern şi adunare legiuitoare proprie, īnfiinţarea unei curţi de casaţie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focşani. Convenţia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor burgheziei: desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti (deci egalitatea tuturor cetăţenilor īn faţa legilor), responsabilitatea ministerială etc.;se recomanda, de asemenea, o nouă reglementare prin lege a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. "Stipulaţiile electorale", trecute īn anexa convenţiei, stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act internaţional, noua convenţie era totodată şi o legiuire fundamentală pentru Principate, ceea ce, de fapt, īnsemna īncetarea valabilităţii juridice a Regulamentului organic. Convenţia va rămāne īn vigoare pānă īn anul 1864.
Deoarece puterile Europei nu īndepliniseră dorinţa fundamentală a romānilor, exprimată prin Adunările ad-hoc, se impunea o acţiune internă a īntregului popor, care să realizeze Unirea şi să pună Europa īn faţa unui fapt īmplinit.
 Īnfăptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi
Ţării Romāneşti

Alegerile de deputaţi īn Adunările elective s-au desfăşurat sub semnul unor īnverşunate īnfruntări īntre forţele partidei naţionale unioniste şi forţele reacţionare potrivnice Unirii.
Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenţie, care restrāngea corpurile elective din cele două ţări la cāteva mii de alegători.
In timp ce alegerile din Moldova au adus īn Adunarea electivă o majoritate a partidei naţionale, īn Ţara Romānească reacţiunea a obţinut majoritatea.
In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei naţionale, Alexandru Ioan Cuza. După alegerea din Moldova, privirile īntregului popor romān erau aţintite spre Bucureşti. Adunarea electivă şi-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859. Īncă din prima zi, mii de oameni, mobilizaţi de tineri unionişti, se adunaseră īn faţa clădirii unde avea loc adunarea. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din satele judeţelor Ilfov şi Dāmboviţa, elevi ai claselor superioare şi ai īnvăţămāntului de specialitate. Mulţimea manifesta vehement īmpotriva partidei reacţionare, care susţinea alegerea lui Gh.  Bibescu.
In această atmosferă, īn noaptea de 23/24 ianuarie, deputaţii partidei naţionale au convocat o şedinţă la hotelul "Concordia" unde au hotărāt să propună Adunării ca domn al Ţării Romāneşti tot pe Alexandru Ioan Cuza.
In dimineaţa zilei de 24 ianuarie, ora 11, reprezentanţii partidei naţionale au propus ţinerea unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului. Propunerea făcută de Vasile Boerescu īn persoana lui Al.  I.  Cuza a fost acceptată īn unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei poporului. Trecāndu-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie īn Moldova.
Prin propriile-i forţe, poporul romān realizase Unirea şi īntemeiase statul său naţional. "Unirea naţiunea a făcut-o" avea să declare M.  Kogălniceanu īn 1862. Ziua de 24 ianuarie se īnscria pentru totdeauna īn istoria patriei ca "Ziua renaşterii naţionale". Punānd bazele Romāniei moderne, Unirea din 1859 a īnsemnat o etapă esenţială pe drumul unităţii naţionale, a cărei īntregire deplină avea să se īnfăptuiască īn 1918.
Consolidarea Unirii
Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii lui Cuza a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvārşirea unităţii politice şi administrative a tānărului stat naţional.
In martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor. Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia īn septembrie acelaşi an. După tratative anevoioase,  īn noiembrie 1861, Turcia a recunoscut unirea completă, cu acordul puterilor garante, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.
Coordonate de Cuza, guvernele celor două Principate vor acţiona īn mod unitar pentru consolidarea Unirii, pentru aplicarea programului de reforme şi crearea instituţiilor statale burgheze. Astfel, īn timpul guvernelor īnaintate conduse de Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Golescu
s-au unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate şi au luat fiinţă judecătoriile săteşti, s-a īnfiinţat Universitatea din Iaşi etc.
Alexandru Ioan Cuza a dat o atenţie deosebită unificării militare. Un prim pas īn acest sens a fost concentrarea unităţilor īntr-o tabără militară unică la Floreşti, īn primăvara şi vara anului 1859. Armata unificată avea datoria să apere autonomia ţării īmpotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricānd pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.
In domeniul politicii externe se īnregistrau succese importante. Deşi īn stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, Principatele Unite duceau tot mai mult o politică externă proprie. In anul 1860 se īnfiinţează prima agenţie diplomatică romānă (la Paris) şi se īncheie convenţia telegrafică cu Rusia, cea dintāi convenţie internaţională a Principatelor.
Romānia īn anii 1862 - 1865
După proclamaţia lui Cuza din 11 decembrie 1861, ambele Adunări de deputaţi şi-au īncheiat lucrările pentru a se īntruni la 24 ianuarie 1862 īntr-o Adunare Naţională la Bucureşti, care devine capitala ţării. Cele două guverne au demisionat pentru a se alcătui un guvern unic. Primul guvern al Romāniei era format din reprezentanţi ai grupărilor conservatoare, īn frunte cu Barbu Catargiu, adversar al īmproprietăririi ţăranilor.
Ostilitatea boierimii conservatoare faţă de planurile domnitorului de a realiza reforma agrară prin īmproprietărire şi divergenţele ivite īntre domn şi gruparea liberal-radicală condusă de I.  C.  Brătianu şi C.  A.  Rosetti au dus la sfārşitul anului 1862 şi īnceputul anului 1863 la alcătuirea unei īnţelegeri politice, numită de contemporani "monstruoasa coaliţie", care a făcut o opoziţie īnverşunată domnitorului, uneltind īnlăturarea sa şi aducerea unui prinţ străin pe tronul Romāniei.
Un act de mare importanţă socială şi naţională īnfăptuit de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a fost secularizarea averilor mănăstireşti. Moşiile secularizate reprezentau peste un sfert din suprafaţa īntregii ţări de atunci. O dată cu aplicarea legii rurale, 551. 976 ha vor intra īn proprietatea foştilor clăcaşi.
In urma respingerii de către Adunare a proiectului de lege rurală depus de guvernul Kogălniceanu, Cuza, hotărāt să dea ţării cele două legi fundamentale - legea electorală şi legea agrară -, a recurs la lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care Adunarea este dizolvată. Cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu este supus ratificării poporului, prin plebiscit, un "act dezvoltător" al Convenţiei, numit statut, acceptat ulterior şi de puterile garante. Noua lege electorală reprezenta un mare progres faţă de trecut cānd cinci mii de alegători dispuneau de viaţa politică a ţării.
Pe temeiul noii Constituţii, la 14 august 1864 a fost decretată de către domnitor legea agrară. Se proclama desfiinţarea "de-a pururea" a clăcii, ţăranii devenind proprietari liberi pe "locurile supuse stăpānirii lor prin lege şi pe braţele de muncă". Aşadar, sarcinile feudale erau desfiinţate din punct de vedere legal, iar ţăranii clăcaşi īmproprietăriţi
O altă realizare de seamă a constituit-o organizarea īnvăţămāntului. Prin legea Instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864 s-au stabilit trei grade de īnvăţămānt:primar, secundar şi superior. Legea proclama că "instrucţiunea primară este obligatorie şi gratuită".
In anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau īn comune rurale;mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi, un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar. In fruntea administraţiei judeţului era un prefect, al plăşii un subprefect (mai tārziu pretor), iar al comunei un primar.
Una din cele mai importante īnfăptuiri a fost reorganizarea Justiţiei. Au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Codurile penal, civil şi comercial au intrat īn vigoare din anul 1865. In acelaşi an a fost īnlăturat regimul jurisdicţiei consulare;cetăţenii străini au intrat astfel sub jurisdicţia legilor romāneşti ceea ce a dus la īntărirea autonomiei interne a statului.
O grijă deosebită a manifestat Alexandru Ioan Cuza pentru crearea armatei naţionale. In anii 1860-1864 a sporit numărul unităţilor militare şi s-a īnmānat acestora drapelul tricolor, a fost reorganizat īnvăţămāntul militar şi s-a īnfiinţat Arsenalul armatei.
Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale cu caracter burghez, la modernizarea statului romān, ale cărui temelii le-a pus Unirea Principatelor;ele au contribuit la progresul general social-economic şi politic al ţării.
In noaptea de 10/11 februarie 1866,  Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice şi este expulzat din ţară de monstruoasa coaliţie. Se stinge din viaţă la 15 mai 1873 la Heidelberg.



Cele mai ok referate!
www.referateok.ro