1 INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”











Iconoclasmul
Atitudini şi conflicte implicate
 de problema iconoclasmului









Lucrare prezentată la Istoria Bisericii
de studentul Iustian PETRE, anul I
pr. prof. dr. Emil  DUMEA









IAŞI
2006
 
Iconoclasmul
Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului


Scurtă prezentare a termenului şi introducerea în problemă
Termenul provine din grecescul είκών [eikon] (imagine) şi κλάω [klao] (a¬¬¬ sparge), şi numeşte, în plan teoretic, doctrina care condamnă cultul imaginilor sacre, iar în plan istoric, faptele prin care o atare doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns până la distrugerea violentă – „spargerea” – imaginilor, şi la persecuţia celor care le cultivau. Sinonim al iconoclasmului este iconoclastia, care derivă din substantivul sau/şi adjectivul concret iconoclast. Nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică sau promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica împlinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea teoretică s-ar numi iconofob sau iconomaf, în timp ce termenii opuşi (care îi desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, şi cu un sens mai intens, iconodul.
Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice (ebraism, islamism, etc.), ci pentru cele care admit fie adoraţia imaginilor sacre – căzând într-o adevărată idolatrie – fie doar venerarea lor. În istoria creştinismului atât în Răsărit, cât şi în Apus, influenţele veterotestamentare şi confuzia dintre adorarea imaginilor (iconolatrie şi idolatrie) şi venerarea imaginilor (iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini şi episoade de iconomahie sau iconoclastie. Între iconomahi sunt amintiţi de obicei Tertulian, Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactanţiu, Eusebiu din Cezareea, Petru Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de Antiohia etc.; iar între puţinii iconoclaşti se semnalează, la sfârşitul sec. VI, Sever de Marsilia .
Iconoclasmul este adaptarea unei opoziţii extreme în faţa reprezentării figurilor umane şi venerării imaginilor, deoarece cele două – imaginea şi ceea ce reprezintă ea (persoanele reprezentate prin intermediul ei) – erau inseparabile, de nedespărţit, ajungându-se până la extreme: a nu mai distinge între icoană şi ceea ce reprezintă aceasta . Iconoclasmul în contextul său creştin este asociat în mod deosebit cu o perioadă din istoria Imperiului Bizantin, unde pot fi evidenţiate trei perioade distincte: în primul rând etapa critică sub domnia lui Leon al III-lea (717-741) şi Constantin al V-lea (741-775), şi conciliul iconoclast din 754; îi urmează apoi al doilea Conciliu din Niceea (787); iar în ultimă fază restaurarea (815-842) şi extincţia sa finală .
Din ordinul califului Yazid al II-lea (720-724), guvernator al Egiptului, s-a început distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provoca indignarea populaţiei. În acelaşi timp, se declanşează în Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile pătate de maniheism (Paulicienii). Cele două evenimente sunt în relaţie; Coranul interzice icoanele şi condamnă venerarea lor, conformându-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofiziţii se opuneau reprezentării lui Isus în umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele cultivate bizantine, pe când în sânul populaţiei de rând icoanele reprezentau obiectul pietăţii populare. Cum Biserica Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, în mentalitatea clerului şi a nobilimii nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine materială. În plus, erau exagerări în adorarea unor icoane considerate făcătoare de minuni, dar se subaprecia aportul icoanelor în propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind considerate ca picturi încă în era paleocreştină. Deci, pe atunci, cultul icoanelor şi spiritualitatea creştină se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o înrâurire fructuoasă. Sfântul Grigore cel Mare, un mare iconodul susţinea: „Ceea ce scrierea oferă cititorului, pictura oferă analfabetului. Ignoranţii văd ceea ce trebuie să urmeze, cei ce nu ştiu citi scrierile, pot citi pictura.”
Însă în sec VI, în afara icoanelor propriu-zise, apărură legende cu icoane „nefăcute de mână omenească” (acheropoete), pe care credincioşii doreau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l reprezentau, mai ales în Orient şi în Italia Bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau ca miraculoase, deci întreceau cu mult limitele unei venerări veritabile .

Cauzele, începutul şi evoluţia iconoclasmului

Atât cauzele cât şi punctul exact de început al mişcării nu pot fi numite cu exactitate. În jurul anului 724 doi episcopi din Asia Mică, Constantin din Nakoleia şi Toma din Claudioupolis, sprijiniţi de împăratul Leon al III-lea şi câţiva consilieri ai acestuia, s-au opus tradiţiei patriarhului German I cu privire la venerarea icoanelor. German a fost împotriva episcopului din Nakoleia, cu privire la ideea sa iconoclastă, însă, împăratul brusc a adoptat această poziţie, iar fără sprijinul său nu avea nici o şansă. Dinastia isaurică sub influenţa sectelor orientale, care purtau amprenta iudaismului şi islamismului, aprinde lupta iconoclastă împotriva imaginilor care antrenează cu adevărat întregul stat .
Cel considerat „părintele iconoclasmului” este Leon al III-lea. Leon, de origine siriană, s-a născut în Germanicia la Marasch, la graniţa Ciliciei cu Siria. A primit educaţia în Tracia, unde părinţii lui erau emigranţi în timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea (685-695). Leon a fost conducătorul unei turme de berbeci care asigurau aprovizionarea cu hrană a soldaţilor ce se aflau în marşul spre Constantinopol (la care, pe această cale, participă şi el). Este cunoscut faptul că a primit ca recompensă gradul de spatharius, de care se bucură foarte mult la început dar, mai apoi, cade în dizgraţia lui Iustinian. Împăratul pentru a se descotorosi de el îi încredinţează o misiune dificilă în Caucaz; dar Leon demonstrează abilităţi deosebite atât diplomatice cât şi militare . Acesta este pe scurt parcursul, ascensiunea lui Leon al III-lea Isaurul, care pornind de la statutul unui fiu de emigranţi ajunge pe tronul Constantinopolului ca marele împărat Leon al III-lea Isaurul, „învăţând Biserica” despre probleme care îi erau de o competenţă exclusivă.
În 725-726 împăratul Bizanţului, a început să prescrie ca reprezentările, mai ales icoanele, să fie „sfărâmate”: printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor şi statuilor, al căror cult era socotit idolatrie. Pentru început a ordonat distrugerea icoanei miraculoase aflată deasupra porţilor de bronz a palatului. Acest lucru produce o încăierare în care ofiţerul de pază a fost ucis. Astfel de scene sunt prezente şi în alte oraşe, atunci când se încearcă trecerea la starea de facto a realităţii de jure a edictului iconoclast. Ca un răspuns, la ceea ce avea să fie doar începutul unei lungi perioade, împăratul porunceşte distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German (715-729) protestă la poziţia adoptată în mod categoric de către Leon. Însă, împăratul îl constrânge pe German într-o audiere importantă să semneze decretul împotriva imaginilor; patriarhul semnează iar decretul intră în vigoare la 7 ianuarie 730. Textul decretului, ca de altfel şi aplicarea acestuia nu ne sunt cunoscute, dar urmarea distrugerii icoanelor, crucilor şi a renumitelor relicve înseamnă că atenţia s-a concentrat, în primul rând, în îndepărtarea obiectelor pentru care se manifestau devoţiuni speciale, cum ar fi: sărutarea, înconjurarea, cu candele, etc.
Abolirea nu a fost generală nici egală ca intensitate în toate locurile. Ostilitatea bănuită a lui Leon cu privire la cultul crucii, a fost o invenţia mai târzie; nici nu a existat vreo enunţare care să se opună per se cultului sfinţilor sau relicvelor. Capii oponenţilor politicii imperiale au fost călugării şi membrii administraţiei civile a Constantinopolului. Acţiunea represivă a lui Leon contra opozanţilor a fost mărginită la exil, confiscare, şi, cel mai rău, mutilare. Nu sunt dovezi sigure a unor martiri în această perioadă, cele existente fiind considerate de cele mai multe ori simple legende, însă odată cu maturizarea acestei problematici se poate observa o agravare a situaţiei oponenţilor împăratului şi putem vorbi chiar de martiri pe care documentele îi atestă. Clerul mai înalt a dat ascultare împăratului, acceptând noul patriarh – Anastasiu (730-741) în timp ce, cu mai mult sau mai puţin zel se aplicau decretele imperiale .
În afara capitalei, în Siria, Ioan Damaschinul, delegatul patriarhului de Ierusalim, a scris trei pledoarii, pentru apărarea imaginilor sfinte, împotriva sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini. Aceste trei apologii sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale asupra icoanelor şi cultului lor, de o importanţă extraordinară. Ele evidenţiază în mod clar poziţia categorică adoptată de patriarhul Ierusalimului cu privire la cultul datorat icoanelor şi implicit la îndepărtarea greşelii iconoclaste  .
La situaţia creată intervine şi papa; pentru început Grigore al II-lea (715-731) şi Grigore al III-lea (731-741). Este clară atitudinea scaunului apostolic cu privire la poziţia adoptată de împăratul Bizanţului. În acest sens papii au emis scrisori în care au dezaprobat acţiunea lui Leon, lucru care de altfel l-a făcut şi sinodul Roman din 731. Papa Grigore al III-lea  îi scrie împăratului „Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale. Acestea sunt ale episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se amestece în problemele bisericeşti.”; basileul este excomunicat în 732. Astfel este lesne de înţeles că Roma devine centrul luptei anti-iconoclastice şi anti-bizantine. Ca represalii împăratul răpeşte patriarhului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcani, pentru a le trece sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului. Şi de asemenea confiscă averile patrimoniale ale Bisericii Romei în Italia Bizantină şi Sicilia . Papa se opune total politicii împăratului, şi dovedeşte că unui urmaş de-al lui Petru nu îi este teama de nimic, şi nu este dispus pentru nimic să facă compromisuri. Văzând nesupunerea papei împăratul a ordonat ca papa să fie asasinat. Însă Papa Grigore al II-lea îşi asigură sprijinul longobard, iar apoi stabileşte relaţii cu Carol Martel (astfel intră francii în istoria universală). Contrar aşteptărilor împăratului, papa nu e redus la tăcere – ci mai mult – scrie o serie de scrisori de o importanţă istorică deosebită, ce scoteau în evidenţă distanţa care avea să se nască între cele două capitale, cea spirituală şi cea temporală. Carol Martel, în 733, e chemat de Papa Grigore al III-lea pentru a interveni în Italia împotriva trupelor lui Leon al III-lea al Bizanţului, care începuseră să jefuiască ţara .
Se poate vedea uşor rezistenţa opusă împăratului şi tuturor iconoclaştilor de către veneratorii icoanelor, susţinuţi de Papa Grigore al III-lea, care vedeau în aceste reprezentări un simbol şi un element de meditaţie între lumea pământească şi cea cerească .
Acesta a fost începutul iconoclasmului. Istoricii au încercat să găsească motivaţia fundamentală a luptei împăratului Leon al III-lea împotriva acestui cult al icoanelor. S-a dovedit a fi dificilă o expunere concretă a acestor cauze, însă se poate citi un consens al istoricilor asupra faptului că Leon al III-lea nu a fost impulsionat, în acţiunea sa vehementă, de raţiuni pur politice. De asemenea nici opoziţia lumii monahale nu poate constitui o cauză, ci mai degrabă un rezultat al iconoclasmului. Mai probabilă poate fi considerată repulsia Asiei Mici faţă de cultul icoanelor. Este notabil faptul că principala putere militară a împăratului se găsea în Asia Mică. De fapt, aici este punctul fierbinte, zona fanatică dispusă să lupte pentru distrugerea tradiţiei. Nu trebuie să uităm problemele pe care Asia Mică le pune unităţii Bisericii, chiar din primele veacuri ale creştinismului. Ba chiar grupările influente, cu greutate în faţa împăratului, se pare că au fost eretici. Aşa cum am amintit una din cauzele importante ar putea fi acordarea unei atenţii prea mari faţă de cultul (venerarea) icoanelor, astfel încât chiar să se ajungă la situaţia de a nu se mai face distincţie între figura reprezentată şi figura adorată. Trebuie luate în calcul două aspecte deosebit de importante: Leon al III-lea provine dintr-un mediu monofizit, iar în al doilea rând, el este conştient de poziţia lumii islamice, cu privire la această problemă. Familia lui Leon al III-lea provine dintr-o regiune monofizită; fapt care explică de ce nu este familiar cu „lumea icoanelor”. În ceea ce priveşte Islamismul, se cunoaşte opoziţia acestuia cu privire la reprezentările figurilor umane în artă. La acestea putem adăuga atitudinea ostilă a Vechiului Testament faţă de orice reprezentare figurativă a divinităţii şi dorinţa de purificare a religiei creştine de orice reminiscenţă păgână . Cu siguranţă că în acest sens a contribuit un anumit complex de inferioritate, neliniştea înţeleptului în faţa simplităţii religioase a omului de rând; şi de aici şi dorinţa unei practici religioase mai purificate, mai estetice şi fără deformări; lucruri care şi astăzi îl tulbură pe catolicul cult. Deşi nu se poate numi în mod cert cauza principală a politicii radicale a lui Leon al III-lea Isaurul, el aminteşte de „legile pentru biserică şi sacristie” promulgate de Iosif al doilea şi Ironizate de Frederic cel Mare .


1 Leon al III-lea Isaurul are meritul de a fi învins, în mod victorios, pe arabii care asediaseră Constantinopolul (717-718), salvând civilizaţia şi cultura creştină; dar politica lui Leon al III-lea a fost deficitară din cauză că nu a avut fundamente teoretice în teologie.
Tocmai pentru a elimina acest handicap, succesorul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimos, a căutat să aibă imagini  condamnate de Biserică şi să impună iconoclasmul ca datorie în conştiinţă, ca obligaţie a bunului cetăţean şi creştin. În 752 a elaborat o teologie originală a icoanelor, pe care a dezvoltat-o într-un tratat şi pe care – ca şi tatăl său – a apărat-o într-o audiere publică importantă. Acest tratat a fost validat într-un conciliu general al episcopatului Bizantin, care a avut loc în perioada 10 februarie - 8 august 754, la palatul periferic din Hiereia, unde au fost prezenţi 338 de părinţi conciliari. Definiţia iconoclasmului pregătită de acest conciliu – care a fost proclamat „ecumenic” – s-a prezentat neschimbată în cadrul celui de-al VII-lea conciliu, Conciliu al II-lea din Niceea. Părinţii conciliari de la Hiereia resping o reprezentaţie iconografică a lui Isus Cristos (o corolară a Întrupării), susţinând că acţionează în numele dogmei cristologice. După ce au denunţat toate reprezentaţiile iconografice ca fiind idoli, părinţii conciliari au declarat că orice reprezentaţie a lui Cristos a fost falsă, pentru că ea (pictura, statuia) ar fi trebuit în mod necesar să despartă una din cele două naturi ale lui Cristos; să se mărginească „persoana Cuvântului” care este nelimitată. În creştinism doar o singură imagine are garanţia divină şi îl reprezintă pe Cristos în măreţia integrităţii sale: Euharistia. Conciliul din Hiereia a respins deci, orice reprezentare a sfinţilor stabilind cu stricteţe interzicerea venerării icoanelor. Acest conciliu susţine că şi-a fundamentat învăţătura pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, şi a încheiat cu anatemizarea susţinătorilor greci al cultului icoanelor; nume ca: German, Ioan Damaschinul şi George (un călugăr din Cipru) .
Desigur că un impact direct al acestei situaţii, a fost şi pentru arhitectură. Din punct de vedere artistic, decoraţiile Biblice şi scenele hagiografice precum şi figurile monumentale, care au reprezentat o bogăţie a Bisericii timp de şapte secole, au trebuit să fie înlăturate sau înlocuite cu crucea. La început atât autorităţile bisericeşti cât şi cele imperiale s-au dovedit a fi moderate în aplicarea hotărârilor împăratului şi ale conciliului. Represiunea violentă a opozanţilor nu a avut loc până 12 ani mai târziu. În 761 sau 762 călugărul Andrei din Creta a fost executat pentru atitudinea sa ofensatoare afişată aplicării noii învăţături cu privire la cultul icoanelor; iar anul 765 poate fi considerat ca început în forţă a persecuţiei. Un sfânt pustnic, Ştefan cel Tânăr, a promovat – la ceva distanţă de Constantinopol – o  mişcare ostilă Conciliului de la Hiereia; dar mulţi dintre adepţii săi au fost şi oameni din societatea de elită a Constantinopolului. Însuşi patriarhul Constantin al II-lea (754-766) a fost lipsit de entuziasm în aplicarea edictului imperial, şi împăratul a devenit din ce în ce mai suspicios, că ar exista opoziţii sau chiar un complot împotriva sa. La 20 noiembrie 765 Ştefan a fost ucis de popor; desigur în consecinţă, împăratul a impus un jurământ de loialitate pentru a face posibilă extinderea politicii imperiale.
La întoarcerea sa din campania de vară a anului 766, i-a umilit pe călugări printr-o paradă grotesque în Hipodrom. Şi-a atacat membrii propriului anturaj şi pe înalţii oficiali, iar în final l-a alungat pe patriarh, pe care un an mai târziu l-a şi decapitat. A urmat apoi secularizarea mănăstirilor unde s-a opus rezistenţă. În acelaşi timp, a pus generali loiali la comanda trupelor din zona Asiei Mici; cel mai faimos, Lachonodracon, pe care l-a distins el însuşi în regiunea Efesului pentru dispersarea călugărilor oferindu-le varianta de a alege între căsătorie sau mutilarea şi exilul; de asemenea confiscându-le proprietăţile mănăstireşti. Astfel, iconoclasmul s-a dezvoltat într-un război în care una din forţe era, în mod cert, lumea monastică. Din această perioadă de persecuţii a opozanţilor iconoclasmului, se păstrează numele a patru călugări martiri, care sunt comemoraţi în calendarul liturgic la data de 20 sau 28 noiembrie: Petru, Ştefan (cel mai cunoscut), Andrei şi Paul. Patriarhii din Orient înafara Constantinopolului au fost profund înflăcăraţi de persecuţiile lui Constantin, pentru că ei au dezaprobat Conciliul din Hiereia şi l-au sfătuit pe Papa Paul I (757-767) asupra acţiunilor de condamnare a mişcării iconoclastice. În legătură cu această problemă în 769, Papa Ştefan al III-lea (768-772) a convocat un al doilea sinod Roman. La conciliul din Latran, în aprilie 769, pe lângă alte probleme dezbătute cum ar fi interzicerea laicilor de a candida la tronul pontifical (subiect abordat din cauza unor conflicte cu privire la numirea unui nou papă după moartea lui Paul I), s-a luat poziţie şi împotriva distrugerii imaginilor sfinte. La acest conciliu au participat reprezentaţi din toată lumea occidentală. Astfel se poate deduce opoziţia Occidentului faţă de acţiunea împăratului bizantin cu privire la cultul icoanelor .
Deci şi Papa Ştefan al II-lea (752-757) este deranjat de virusul iconoclast care îl pune în situaţii delicate, şi îl obligă să adopte poziţii ferme în relaţiile cu împăratul. În timpul pontificatului său, Biserica era ameninţată de longobarzi care aveau ca scop cucerirea şi unificarea întregii Italii. În această situaţie Papa Ştefan al II-lea cere ajutor împăratului din Bizanţ. Însă, din cauza campaniei iconoclaste, nu primeşte ajutorul împăratului, deoarece Bizanţul se afla într-un adevărat război civil aprins de reforma icoanelor. Ştefan al II-lea simte ameninţarea şi stabileşte prima alianţă la data de 6 ianuarie 754 cu Pepin; astfel regele francilor devenea protector al scaunului apostolic, înlocuindu-l pe împăratul Bizanţului.
De asemenea Papa Paul I (757-767), fratele Papei Ştefan al II-lea, este implicat direct în conflictul icoanelor. Cât timp a fost el papă, Constantin al V-lea Copronimos continuă cu violenţă războiul iconoclast, însângerând inutil imperiul, în timp c în Italia a încercat să se înţeleagă cu longobarzii şi să-l izoleze pe papă; el care altădată era protectorul pontifului roman. De asemenea Constantin încearcă să cucerească o prietenie cu Pepin, cu scopul de a şi-l alia în campania iconoclastă; însă acesta susţinea că orice dezbatere pe teme religioase trebuie să se facă în prezenţa delegaţilor pontificali .

Restaurarea temporală a icoanelor.

După Constantin al V-lea Copronimos (741-775) a urmat la tron fiul său, Leon al IV-lea (775-780), timp în care persecuţia s-a mai îmblânzit; acest eveniment a marcat începutul unei perioade de relaxare a politicii iconoclastice. Însă membrii birocraţiei se aşteptau ca după acest timp de relax să urmeze o perioadă total diferită, odată cu preluarea puterii de către împărăteasa Irina.
Aceasta a fost ajutată de Tarasius, pe care chiar ea l-a numit patriarh de Constantinopol (784), pentru a începe cât mai repede reconcilierea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană pe baza tradiţiei autentice comune. Al II-lea Conciliu ecumenic din Niceea a fost astfel anunţat, şi papa îşi trimite doi reprezentaţi. Conciliul s-a reunit la data de 1 august 786, în Constantinopol la biserica Sfinţilor Apostoli, dar garda imperială, în frunte cu câţiva episcopi, au dispersat adunarea părinţilor conciliari în urma celei dintâi adunări conciliare. Irina a manevrat cu pricepere situaţia, astfel încât şi-a introdus propriul său om în garnizoană. Iar cu sprijinul patriarhului Tarasios şi de acord cu Papa Adrian I, a determinat reunirea, un an mai târziu a Conciliului Niceea II care a durat 15 zile (24 septembrie - 7 octombrie 787) şi a fost în întregime dominat de patriarhul Tarasius. Acum s-au expus motivele teologice ale cultului imaginilor şi s-a condamnat iconoclasmul . Cât despre abordarea iconoclaştilor cunoscuţi dintre părinţii conciliari, adunarea conciliară a hotărât să admită în bloc episcopi iconoclaşti, după ce nouă mitropoliţi iconoclaşti şi doi arhiepiscopi din Asia Mică au renunţat la erezia lor. Decretul conciliului cu privire la iconoclasm, s-a exprimat în mod general şi moderat, a definit legitimitatea, meritul şi limitele venerării cu privire la cultul icoanelor .
Din cauza circumstanţelor politice, acţiunea a fost prost receptată de curtea Carolingiană în vest. Carol cel Mare nu acceptă textul actelor conciliului, în care vedea o nouă intenţie a Bisericii greceşti de a se erija în conducerea creştinătăţii. Era firesc acest lucru deoarece el, în calitate de rege al francilor şi (recent) al longobarzilor, era protector al scaunului pontifical, şi vedea dorinţa Bizanţului de a redeveni „tutore” al Romei. Dar Papa Adrian apără poziţia Bisericii într-o scrisoare către Carol cel Mare. Este lesne de înţeles răspunsul lui Carol care, apărea în ochii occidentalilor ca protector, cu armele şi cu teologia, al Sfintei Biserici Mame; iar acest lucru îl arăta deschis (spre exemplu în 774 în timpul sărbătorilor de Paşti Carol cel Mare s-a dus la Roma, la Papa Adrian şi, în cripta sfântului Petru, a jurat credinţă Romei, reînnoind promisiunile făcute de Pepin Papei Ştefan al II-lea) .
În Bizanţ conciliul a adus o scurtă perioadă de linişte, de calm, pe care ortodoxismul a canalizat-o spre propriul interes: regina Irina i-a copleşit cu daruri pe călugări, patriarhul Tarasius a îmbunătăţit nivelul de trai şi posibilităţile clerului mai înalt, iar Teodor Studitul a început să reînfiinţeze disciplinele monastice. Astfel Biserica răsăriteană a fost mai bine pregătită pentru al doilea val al iconoclasmului .
Caracterul autoritar şi ambiţia excesivă a Irinei – care, printre alte fapte, a pus să-i fie orbit fiul pentru a-i lua locul şi a domni ca împărăteasă (797-802) – au dăunat cauzei iconoduliei şi au făcut să renască iconoclasmul şi, în parte, violenţele, care au ţinut până sub domnia împăratului Teofil (829-842). În această a două fază a luptei, campionul iconoduliei a fost Teodor Studitul .

Iconoclasmul sub forma sa reînnoită şi restauraţia definitivă a icoanelor

Armata s-a autoproclamat păzitor (custode) al memoriei înflăcăraţilor împăraţi care au luptat pentru cauza iconoclasmului. Acest lucru i-a adus înapoi puterea împăratului Leon al V-lea (813-820), din dinastia frigiană, care l-a îndepărtat pe patriarhul Nicephorus (806-815) care nu recunoaşte acte sinodale fără aprobarea papei, fiind silit din acest motiv să abdice (815) şi este înlocuit cu mireanul incult Theodat I. Acesta ţine sinodul de Paşti de la Hagia Sophia (815) pentru a anula decretul din 787 şi a reorganizat poziţia ecumenică a Conciliului de la Hiereia. Dar timpurile s-au schimbat, şi acest sinod nu a făcut nici o legătură cu venerarea icoanelor. Mai târziu duşmanii icoanelor au făcut diferenţă între pietatea icoanelor şi educaţia prin intermediul icoanelor, şi au considerat în acest sens adevărate abuzuri în folosirea lor. Dar creştinii ortodocşi au avut purtători de cuvânt lipsiţi de prejudecăţi, cum ar fi Nicephorus şi Teodor Studitul, şi poziţia episcopilor faţă de iconoclasm a fost mai bine organizată. Ambele tabere au adoptat o tehnică dialectică mai rafinată, cu toate că de fapt teologia icoanelor nu a devenit mai profundă.
Împăratul Mihail al II-lea (820-829), iconoclast moderat, a fost chiar îngăduitor faţă de opozanţii izolaţi, care nu reprezentau un pericol real. Fiul său, Theofilus (829-842), însă, sub influenţa maestrului său, viitorul patriarh Ioan al VII-lea Grammaticus (837-843), a fost mai violent în acţiunea sa de dezaprobare a icoanelor: Euthimie din Sardes a fost schingiuit până la moarte în anul 831; Teodoriu şi Teofan din Palestina au fost tatuaţi pe feţele lor ca propagandişti impuri. Mihail al III-lea (842-867) împreună cu mama sa Teodora, convoacă sinodul din 11 martie 842, sub conducerea cunoscutului iconodul Metodie, care a devenit patriarh (843-847), şi care a mai fost susţinut de Ilariu, Simeon şi Joannicios. Aceştia, de altfel şi cei mai de seamă, care încă mai erau în viaţă, dintre părinţii care au participat la sinodul pascal de la Hagia Sophia (815), s-au declarat în favoarea celui de-al doilea Conciliu ecumenic din Niceea. În ceremonia solemnă din Sfânta Sofia (11 martie 843), care marchează înfrângerea definitivă a iconoclasmului , se proclamă cultul icoanelor şi „Duminica Ortodoxiei”, recunoscută de Papa Grigore al IV-lea (827-844) şi de toţi patriarhii Orientului, înaintea Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu o ortodoxie schismatică, ci catolică.  Bisericile aflate sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol încă celebrează acest eveniment în fiecare an ca „Sărbătoarea ortodoxiei”, în prima Duminică a Postului Mare, cu o procesiune deosebită cu icoanele şi prin „Synodicon-ul Ortodoxiei”. Decretul din 843 a fost reînnoit de mai multe concilii solemne în 861, 867, 869, 879. Curând iconoclasmul a dispărut din societatea Bizantină chiar dacă nu din toate conştiinţele individuale .

Concluzie

Chiar dacă recunoaştem meritele militare şi legislative ale unor împăraţi iconoclaşti şi chiar admitem dificultăţile politice şi sociale interne cu care aceştia au fost nevoiţi să se confrunte, rămâne totuşi incontestabil faptul că politica lor a transformat într-o eră întunecată perioada bizantină cuprinsă între anii 725-843. Iar pentru a evidenţia acest lucru este suficient să facem referinţă la trei fapte:
1.    distrugerea ireparabilă a atâtor statui, picturi, smalţuri, relicve sacre şi relicvarii etc., anterioare declanşării iconoclasmului;
2.    sustragerea arbitrară – operată, probabil, de Leon al III, în 732 – a teritoriului Iliricului Răsăritean şi a teritoriilor bizantine din Italia, de sub jurisdicţia pontifului roman, pentru a le atribui jurisdicţiei patriarhilor de Constantinopol;
3.    inerenta despărţire, politică şi ideologică, definitivă, a papalităţii de mediul bizantino-răsăritean, şi orientarea acesteia spre puterile germano-latine din Apus.
Dacă primul fapt a privat cultura creştină de atâtea capodopere de artă sacră, al doilea şi al treilea au contribuit la o tot mai mare sfâşiere: i-au pus pe umeri povara unui precedent canonico-teologic şi a unor opţiuni cultural-politice care, în viitor, vor zădărnicii toate tentativele de instaurare a unor bunuri raporturi între Roma şi Bizanţ .
Trebuie însă să vedem şi aspectul pozitiv al acestei perioade care a întunecat într-o oarecare măsură o etapă a Istoriei Bisericii. Politica împăraţilor iconoclaşti, în ciuda situaţiei create, cu toate pagubele şi abuzurile implicate, totuşi, a avut o contribuţie forte la dezvoltarea Bisericii şi a Statului Bizantin de vreme ce a stimulat o creştere în prestigiu a patriarhului, o mai mare siguranţă a autonomiei dogmatice, etc. Succesul ortodoxiei a adus cu sine o revigorare a artei sacre, a făcut icoanele mai populare ca niciodată, şi a determinat o concentrare a trăirii religioase asupra umanităţii lui Cristos. Oricum această dispută lungă, a avansat puţin teologia şi a intensificat spiritualitatea contemplativă.
Istoria trecutului trebuie văzută cu „ochelarii trecutului”, doar astfel putem înţelege într-o optică cât mai corectă ansamblul problemei iconoclaste şi a tuturor conflictelor implicate de această problematică. Privind toată această situaţie constatăm, şi trebuie să luăm în calcul, faptul că atât susţinătorii cultului icoanelor, cât şi adversarii declaraţi par să aibă abia o vagă idee a dezvoltării icoanelor în Biserica timpurie, şi, în consecinţă, a limitelor cuvenite pentru venerarea icoanelor .
BIBLIOGRAFIE




BOTA Ioan., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20032.
BRÉHIER L. – AIGRAIN R., Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971.
CAPIZZI C., „Iconoclasm”, în Dizionario Enciclopedico dell’Oriente Cristiano, ed. E.G. FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma 2000; trad. română, Dicţionarul enciclopedic al Răsăritului Creştin, Galaxia Gutenberg, Maramureş 2005, 348-350.
DUMEA Emil, Teme de Istorie a Bisericii, Sapienţia, Iaşi 2002.
GOUILLARD J., „Iconoclasm”, în New catholic enciclopedia, VII, New York 1967, 327-329.
HERTLING Ludwig S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus – Verlag, Berlin 1967; trad. română Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea, Ars Longa, Iaşi 1998.
HORIA Vintilă, Dicţionarul papilor, Saeculum I.O., Bucureşti 1999.
KINDER Hermann – HILGEMANN Werner, DTV-Atlas Zür Weltgeschichte; trad. italiană, Atlante Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale, Redazioni garzanti, Milano 19725.