1
Dreptatea şi egalitatea.

Dreptatea  este valoarea etică şi juridică, īn funcţie de care se aprobă sau se dezaprobă relaţiile sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărārile organelor de jurisdicţie existente īntr-o epocă şi īntr-o organizare socială dată; este faptul de a recunoaşte drepturile cuiva, de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine īn mod legitim. Dreptatea este o virtute morală, cea mai īnaltă dintre cele patru virtuţi cardinale, care constă īn faptul de a da fiecăruia ce este al său, īn a respecta drepturile altuia.
Īn societăţile bazate pe exploatare, clasele dominante caută să justifice, prin concepţiile lor despre dreptate, relaţiile economice existente, să le īntărească prin legi şi norme morale, īn timp ce clasele şi păturile sociale asuprite promovează propriile lor concepţii despre dreptate, care oglindesc necesitatea  schimbărilor  relaţiilor sociale respective,  năzuinţa maselor de a īnlătura inegalitatea socială. Dezvăluind caracterul formal al concepţiei burgheze despre dreptate, concepţie care ascunde  esenţa  exploatării capitaliste, marxismleninismul a făurit o concepţie nouă, comunist-ştiinţifică despre dreptate, conform căreia adevărata dreptate socială constă  īn eliberarea  omului de orice  exploatare şi  asuprire, īn realizarea  egalităţii sociale depline īn condiţiile comunismului.
Există mai multe tipuri de dreptate dintre care principalele categorii de dreptate sunt:
-    dreptatea distributivă este corectitudinea accesului la resurse, poziţii īn societate şi a distribuirii  unor avantaje, obligaţii īntre persoane, grupuri īn societate.)
-    dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi īnfăptuirea justiţiei. Ca respectare a legilor, dreptatea presupune respectarea drepturilor  legale ale unei persoane: libertarea personală , proprietatea, demnitatea umană şi să i se dea fiecăruia ce i se cuvine.
-    dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la repararea  nedreptăţii şi la corectitudinea răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.


Proprietatea

    Proprietatea , o formă socială, istoriceşte determinată, de īnsuşire a bunurilor  materiale de către oameni. Demonstrānd că proprietatea este un raport social care ia naştere īntre oameni īn legătură cu īnsuşirea acestor bunuri, şi īn primul rānd a mijloacelor de producţie, K. Marx a combătut concepţia burgheză  care o definea ca un raport īntre om şi obiect. Proprietatea nu se poate confunda cu dreptul de proprietate, care nu este altceva decāt expresia juridică a relaţiilor de proprietate. Nu obiectul īn sine constituie proprietatea, după cum nici calităţile naturale ale bunurilor īnsuşite  nu determină caracterul proprietaţii, ci natura  relaţiilor sociale care iau naştere  īn legătură cu această īnsuşire. Spre deosebire de concepţia burgheză, care declară proprietatea privată ca fiind  veşnică şi imuabilă, marxismleninismul consideră proprietatea ca o categorie istorică, ce se schimbă  de la o orānduire socială la alta, īncadrāndu-se  īn două tipuri fundamentale: proprietatea privată, care stă la baza orānduirii sclavagiste, feudale şi capitaliste, şi proprietatea comună, socială, care a stat la baza  orānduirii comunei primitive şi caracterizează orānduirea sclavagistă. La rāndul lor, aceste două tipuri de proprietate au cunoscut mai multe forme corespunzătoare unui anumit grad de dezvoltare a forţelor de producţie.
Relaţiile de proprietate reprezintă elementul fundamental al  relaţiilor de producţie, ele determinānd toate celelalte  raporturi sociale, politice, juridice, familiale etc. Astfel, orānduirile bazate pe proprietatea privată s-au caracterizat prin relaţii sociale bazate pe exploatarea omului de către om, iar cele bazate pe proprietatea comună, socială, prin relaţii de  colaborare şi ajutor reciproc. Prima formă  de proprietate a fost cea obştească  din comuna primitivă, determinată de nivelul foarte scăzut  de dezvoltare a forţelor de producţie, de cantitatea redusă a mijloacelor de trai. Īn aceste condiţii, cānd oamenii izolaţi nu puteau face faţă forţelor naturii, era necesară munca īn comun  şi, prin urmare, stăpānirea īn comun a mijloacelor de producţie. Dominaţia proprietăţii sociale excludea inegalitatea de avere, exploatarea muncii altuia, etc. Dezvoltarea  forţelor de producţie, posibilitatea creării plus-produsului au determinat apariţia proprietăţii private şi, pe această bază, trecerea la o nouă orānduire socială.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro