1
R e f o r m a
Aparenta unitate a bisericii
medievale a fost distrusă atunci când Martin Luther s-a opus
autorităţii Papei şi a declanşat Reforma Protestantă. Această scindare
a dus la războaie religioase sângeroase în Europa – războaie care au
durat 150 de ani.
În 1500 Biserica Catolică deţinea
supremaţia în Europa centrală şi de vest, supravieţuind opoziţiei
Lollarzilor englezi, a husiţilor boemieni precum şi a altor dizidenţi
religioşi. Cu toate acestea, revoltele erau semnalele unei nemulţumiri
crescânde, care în cele din urmă s-a dovedit imposibil de suprimat.
Criticile aduse Bisericii se
refereau la imensa sa avere şi la corupţia pe care această bogăţie o
încuraja. O serie de scandaluri slăbise autoritatea Bisericii şi
nenumăraţi preoţi ai Renaşterii erau mai preocupaţi de avere sau
putere, decât o viaţă sfântă. Toate acestea au alimentat resentimentele
faţă de privilegiile legale sau de altă natură ale c, precum şi faţă de
poziţia dominantă în cadrul slujbelor, astfel încât laicii (cei care nu
făceau parte din cler) deveniseră aproape nişte spectatori.
Cu timpul, laicii au devenit mai
înstăriţi şi mai educaţi şi s-au decis să joace un rol mai activ în
viaţa religioasă. Folosirea exclusiv a limbii latine limita înţelegerea
Bibliei pentru multe persoane, dar, evident, exista nevoia unui mod mai
simplu şi mai puţin ostentativ de manifestare a religiei, aşa cum se
întâmplase în cazul primilor apostoli ai Creştinismului. Luând în
considerare circumstanţele, era de la sine înţeles că declanşarea uni
crize religioase era inevitabilă.
Primul care şi-a exprimat public
nemulţumirile a fost Martin Luther (1483 – 1546), un călugăr augustin
şi profesor la universitatea din Wittenberg, Saxonia. În ciuda
cunoştinţelor sale Luther se lovise de anumite lipsuri în viaţa sa
spirituală, fapt ce l-a determinat să creadă că salvarea este posibilă
doar prin credinţă, care era un dar hărăzit de Dumnezeu, ce nu poate fi
cumpărat. Aceste idei inofensive erau de fapt eretice (blasfemii
împotriva credinţelor religioase acceptate), deoarece duceau la
concluzia că toate ceremoniile şi practicile prescrise de Biserică
pentru a servi mântuirii credincioşilor erau inutile.
„Justificare prin credinţă” a
devenit un element central al crezului lui Luther, dar acest lucru nu
ar fi dus neapărat la un conflict cu Biserica. Luther era un călugăr
relativ obscur, fără prea mare influenţă. Atitudinea sa faţă de
mântuire putea fi privită ca o variantă mai severă, dar totuşi permisă,
printre multiplele variante tolerate de Roma. Conflictul cu
autorităţile depindea de modul în care Luther înţelegea să-şi exprime
ideile: dacă îşi va promova doctrina într-un mod discret, fără a atrage
atenţia asupra sa, sau va evidenţia în mod public toate implicaţiile
negative pe care această doctrină le avea pentru Biserică.
Prima dispută iniţiată de Luther
a avut ca subiect o altă problemă, cea a indulgenţelor – acestea erau
documente care, în anumite situaţii, puteau fi cumpărate de către
credincioşii care preferau mai degrabă să plătească suma respectivă
decât să îndeplinească penitenţele date pentru ispăşirea păcatelor lor.
Această practică oferea conducătorilor bisericii o sursă importantă de
venit, dar s-a ajuns foarte uşor la abuz. În vremea lui Luther,
oamenilor li se spunea că dacă vor cumpăra o indulgenţă, vor putea pune
capăt suferinţelor prietenilor şi rudelor care se aflau în purgatoriu
(locul unde sufletele morţilor îşi ispăşeau pedeapsa, înainte de a
intra în ceruri). În anul 1517, un călugăr dominican făcea o afacere
bună din vânzarea indulgenţelor şi fără pic de ruşine informa audienţa
că: „Imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul în ceruri s-a
ridicat!”.
În Octombrie 1517, Luther a văzut
oameni cărând bucăţi de hârtie care, susţineau ei, îi va salva de mânia
Domnului. Acest lucru l-a înfuriat într-o asemene a măsură pe Luther,
încât a bătut în cuie, pe uşa bisericii din Wittenberg, o petiţie
împotriva vânzării de indulgenţe. Petiţia conţinea 95 de teze
(argumente) – modul natural în care un învăţat lua poziţie faţă de un
subiect de factură intelectuală şi provoca o discuţie. Dar atacul lui
Luther viza un răspuns mult mai larg, în afara cercurilor de cărturari,
iar ideile sale s-au răspândit cu o rapiditate de necrezut datorită uni
invenţii relativ recente – tiparniţa. Miile de pamflete şi cărţi ieşite
de sub tipar au dat o nouă dimensiune disputelor doctrinare din secolul
XVI, cu serioase repercusiuni.
Conducătorii Bisericii au
interpretat poziţia lui Luther ca un atac la legitimitatea autorităţii
lor, dar nu au reuşit să îl reducă la tăcere prin ameninţări.
Beneficiind de o largă susţinere, Luther şi-a definit ideile mult mai
detaliat şi a atacat pe un front mai larg. Ulterior a făcut un pas
hotărâtor, respingând autoritatea infailibilă a Papei şi tradiţiile
instaurate de Biserică, susţinând că Sfânta Scriptură (Biblia) era
singura autoritate adevărată în practica şi credinţa creştină. Deoarece
numeroase doctrine şi practici ale Bisericii Catolice fuseseră
dezvoltate în perioada postbiblică (şi din acest motiv, susţinea
Luther, erau corupte) se impunea o nouă religie, radical reformată.
În 1520 Luther era pe cale de a
fi excomunicat (înlăturat din cadrul Bisericii de autorităţi) dacă nu
renunţa la opiniile sale. În 1521, la Worms, a apărut în faţa unei
diete (consiliu) imperiale, prezidată de împăratul Imperiului Roman,
Carol V. Luther a făcut o impresionantă declaraţie de credinţă, spunând
„Aceasta este poziţia mea!”, dar a fost condamnat de Carol şi de mulţi
dintre membrii dietei.
Scos în afara legii de Carol şi
excomunicat de Biserică, Luther a fost adăpostit de prieteni şi şi-a
petrecut iarna la un castel saxon din Wartburg. Acolo a tradus Noul
Testament în limba germană, creând o capodoperă care a conferit limbii
literare germane trăsăturile specifice.
Efortul lui Luther şi al
reformatorilor de a traduce Scripturile în limbi naţionale a avut
efecte de lungă durată; în ţările protestante oamenii obişnuiţi aveau
posibilitatea să citească singuri „cuvântul lui Dumnezeu” şi timp de
secole lectura regulată a Bibliei a devenit atât de obişnuită, încât a
influenţat modul de gândire şi exprimare din viaţa de zi cu zi.
În următorii ani Luther a pus
bazele unei biserici (considerată de el şi adepţii lui o renaştere a
bisericii primitive, necorupte) care se opunea Bisericii Catolice.
Serviciile Bisericii Lutherane se desfăşurau în limba naţională şi
slujbele erau mult simplificate. De fapt, pe măsură ce Luther şi-a
explicat şi şi-a dezvoltat poziţia, a devenit tot mai clar că întreaga
Biserică, atât ca instituţie cât şi din perspectiva ceremoniilor
desfăşurate, avea nevoie de o reformă. Numărul sacramentelor a fost
redus de la şapte la trei, iar Liturghia a devenit o ceremonie
predominant comemorativă. Preoţii nu mai erau consideraţi o categorie
aparte a populaţiei şi aveau voie să se căsătorească. Mânăstirile au
fost desfiinţate (Luther s-a căsătorit în 1525 cu o fostă călugăriţă)
şi au dispărut multe alte aspecte ale Creştinismului medieval:
rugăciuni adresate sfinţilor sau Fecioarei Maria, confesiuni,
pelerinaje, indulgenţe şi venerarea relicvelor sfinte.
În ciuda eforturilor mari făcute
de Biserică, Luther a supravieţuit excomunicării datorită ajutorului
primit de la prinţi germani, mai ales de la conducătorii din Saxonia şi
Hesse. Pe de o parte convingerile religioase au jucat un rol important
în convertirea lor, dar pe de altă parte existau şi numeroase avantaje
materiale. Principii luterani puteau să-şi însuşească averea Bisericii
şi de asemenea puteau să aducă sub controlul lor strict succesoarea
Bisericii Catolice: Biserica Luterană. Neavând alţi protectori
împotriva Împăratului şi a Bisericii Catolice, Luther nu a avut altă
opţiune decât să susţină supremaţia autorităţii statului.
1
Faptul că Luther a fost nevoit să facă un compromis cu privire la
poziţie la poziţia sa a devenit evident destul de curând, atunci când
entuziasmul generat de sfidarea sa iniţială a dus la răspândirea mai
multor idei şi mişcări radicale. Anii 1524-1525 au fost marcaţi de
creşterea numărului de revolte ţărăneşti în Germania. Revolte care au
fost denunţate de Luther, cu furia isterică a unui om care se temea să
nu fie învinovăţit pentru ele. În anii 1530, radicalismul social şi
religios au fost duse la extreme de anabaptişti, care respingeau ideea
botezării copiilor şi în unele cazuri îmbrăţişau idealuri colectiviste
primitive. Asemenea credinţe au fost pedepsite cu o cruzime aparte.
Între timp catolicii şi luteranii
purtau războaie unii
împotriva celorlalţi, dar norocul era când de o parte când de alta. În
1529, prinţii şi oraşele luterane au depus un protest împotriva
hotărârilor Dietei din Speyer, care îi desemna „protestanţi” pe
susţinătorii religiei reformate. Aflată în mare pericol, e posibil ca
Biserica Luterană să nu fi supravieţuit fără guvernarea împovărătoare a
lui Carol V. Prinţii germani, protestanţii sau catolicii, nu doreau ca
puterea lui Carol să crească prea mult şi din acest motiv Franţa
catolică era dispusă să se alieze cu luteranii pentru a împiedica un
triumf imperial.
Luther a murit în 1546, dar
războaiele au continuat în Germania
până când ambele părţi au conştientizat cât erau de epuizate şi s-au
decis să semneze Pacea de la Ausburg, în 1555. Principiul pe care se
baza această pace era spiritual şi dovedea că europenii nu erau încă
dispuşi să fie toleranţi: principele fiecărui stat avea puterea să
aleagă religia pe care o dorea şi să o impună şi supuşilor lui.
Până în această perioadă, cea mai
mare parte a Germaniei de
nord era luterană şi, de asemenea, statele scandinave. O versiune
uşor
diferită a Religiei Reformate a fost introdusă în 1522-1523 în Zürich,
Elveţia, de Ulrich Zwingli (1484-1531); faptul că Zwingli şi Luther nu
au reuşit să cadă de acord asupra unor aspecte ale doctrinei, arată că
în Europa diviziunile religioase se înmulţeau. În Anglia situaţia era
diferită, deoarece regele Henric al VIII-lea rupsese legăturile cu Papa
şi se autonumise în funcţia de conducător al bisericii naţionale. După
o perioadă de schimbări contradictorii, regina Elizabeta I s-a urcat pe
tronul Angliei în 1558 şi a determinat stabilirea unui Protestantism de
lungă durată.
Pe măsură ce a devenit religie
naţională în aceste state, până
la mijlocul secolului protestantismul realizase progrese substanţiale
în Scoţia, Franţa, Olanda, Polonia şi Boemia. În aceste state precum şi
în regiunile în care lupta nu fusese încă dusă la bun sfârşit,
Luteranismul ceda încet teren uni religii mai riguroase, mai militante
decât Protestantismul. Această religie era Calvinismul, ce se baza pe
învăţăturile conţinute în cartea lui Jean Calvin, Instituţiile religiei
creştine (1536). Calvin (1509-1564) era un preot francez, devenit
influent după 1541, când s-a stabilit în oraşul stat elveţian Geneva,
pe care l-a transformat într-un „oraş al lui Dumnezeu”, consideraţi de
mulţi protestanţi ca o societate model.
Calvin susţinea că salvarea (sau
condamnarea) sufletului nu
depindea de om, ci fusese decisă dinainte (predestinată) de Dumnezeu;
cei pe care El îi alesese pentru a fi salvaţi erau „aleşii”. Chiar dacă
această doctrină a predestinării suna destul de sinistru, i-a
determinat pe calvinişti să se comporte, cel puţin în aparenţă, ca şi
cum ar fi făcut parte dintre cei „aleşi” şi deci erau nevoiţi să
păstreze un înalt standard de disciplină şi moralitate.
O altă trăsătură aparte a
Calvinismului era faptul că nu
permitea statului să guverneze bisericile, ci mai degrabă oferea
pastorilor şi congregaţiei putere religioasă, politică şi socială.
Aceasta însemna că statul calvinist ideal era – asemenea Genevei – o
teocraţie, în care Biserica conducea statul şi controla numeroase
aspecte ale vieţii de zi cu zi.
Rigoarea şi autodisciplina
calviniştilor i-au făcut pe aceştia
rezistenţi în faţa persecuţiilor şi luptători hotărâţi în conflictele
religioase. Din această cauză ei au fost denumiţi „trupele de şoc ale
Reformei”. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului XVI şi cealaltă
parte dispunea de un număr tot mai mare de militanţi la fel de
dedicaţi. Pentru Biserica Catolică, Protestantismul s-a transformat
într-o provocare, astfel încât s-a hotărât să corecteze abuzurile şi,
într-un exces de zel, a lansat o contra ofensivă, cunoscută sub numele
de Contra-reformă. Consiliul din Trent (1545-1563) a redefinit doctrina
catolică, nelăsând loc pentru nici un compromis cu Protestantismul.
Iezuiţii, sau Societatea lui Iisus, constituită de fostul soldat
spaniol St. Ignatius Loyola şi oficial recunoscută în 1540, au devenit
„trupele de şoc” ale Contra-reformei. Iar puterea Spaniei, sub
conducerea devotatului Philip II, a susţinut cauza catolică în Europa.
Războaiele religioase au
continuat aproape un secol, până în
1648. În Franţa ele au îmbrăcat forma conflictelor dintre catolici şi
hughenoţi (protestanţi), trupele spaniole intervenind uneori de partea
catolicilor. Pe lângă luptele purtate cu Olanda răzvrătită şi
războaiele pe mare împotriva Angliei, Spania se confrunta şi cu
ereticii. Apoi, cu izbucnirea războiului de treizeci de ani
(1618-1648), Germania a devenit din nou arena principalelor operaţiuni
deşi această luptă a atras Danemarca, Suedia, Spania, Franţa şi alte
state într-o competiţie în care loialităţile religioase erau tot mai
mult umbrite de necesitatea unei politici care să garanteze puterea.
Războaiele civile din Anglia (1642-1648) au inclus şi conflicte
religioase încrâncenate (de data aceasta între diferite forme de
protestantism) dar au avut la bază şi alte motive de divergenţe.
În 1648, când s-a terminat
războiul de treizeci de ani,
catolicismul recuperase o parte din pierderi (mai ales în ceea ce
priveşte Europa de Est), dar puterea Spaniei era în declin şi ideea
unui puternic Imperiu Romano-catolic nu mai părea posibilă.
Divergenţele religioase din
Occident trebuiau acceptate şi, mai
mult de nevoie, statele au început să recunoască că eradicarea unor
minorităţi aflate între propriile lor graniţe nu era o soluţie.
Pasiunile istovite şi visteriile goale, oboseala care se făcea
resimţită şi mai ales divizarea Europei în grupări religioase diferite
au dus practic la promovarea toleranţei religioase – o consecinţă
extrem de importantă, deşi neintenţionată, a Reformei.
Bibliografie:
- Arborele Lumii, Istorie Universală, pag. 109-112
- Internet: imagini
Cele mai ok referate! www.referateok.ro |