1                         Munţii Gârbova

Munţii Baiului fac parte din Carpaţii de Curbură, fiind situaţi în partea vestică a acestora. Ei ocupă o suprafaţă de circa 300 kmp, în cea mai mare măsură cuprinsă în bazinele superioare ale văilor Prahova şi Doftana. În imediata lor vecinătate trec importante artere de comunicaţie (pe Prahova, Doftana), se află mari centre urbane (Braşov, Ploieşti) şi regiuni dens populate (Subcarpaţii Prahovei), din care tot mai mulţi căutători de frumos şi înedit urcă îndeosebi vara şi toamna spre vârfurile şi culmile Baiului. Acest grup de munţi este încadrat de paralelele de 45031' şi 45017' latitudine nordică şi meridianele de 25032' şi 25047' longitudine estică. Cea mai mare parte a lor aparţîne judeţului Prahova; în extremitatea nordică, cateva culmi fac parte din judeţul Braşov. Limitele faţă de unităţile de relief învecinate sunt în bună măsură clare, fiind date de văi largi, bazinete depresionare, diferenţe de nivel evidente, deosebiri în fizionomia culmilor etc. În vest, limita este dată de valea Prahovei; ea poate fi uşor urmărită privind spre est din Bucegi, de pe culmea Caraiman, de pe marginile platourilor structurale ale Jepilor sau de pe vârful Fumica. Aceasta separă Munţii Baiului de Munţii Bucegi între localităţile Sinaia şi Buşteni. Aici s-a îndividualizat un culoar depresionar născut prin eroziune diferenţială la contactul dintre conglomeratele de Bucegi şi mamo-calcarele şi gresiile din Munţii Baiului. Versantul estic al Munţilor Bucegi se impune în peisaj printr-un abrupt de peste 1200 m, prin stîncărie, văi înguste şi bogate păduri de conifere care-l îmbracă în jumătatea înferioară. De partea cealaltă a culoarului depresionar, în est, culmile Munţilor Baiului, aflate la 1 400-1600 m, se termînă către Prahova prin versanţi în trepte care dezvoltă o diferenţă de nivel de 300-500 m şi care în cea mai mare măsură sunt acoperiţi de păduri de foioase. În sud-vest, aval de Sinaia, Prahova străbate defileul de la Posada (circa 9 km), despărţînd Munţii Baiului (culmile vestice ale Gagului şi Doamnelor) de Muntele Gurguiatu. Defileul tăiat în mamo-calcare are versanţi abrupţi (diferenţă de nivel 300-400 m) şi bine împăduriţi. Albia Prahovei este îngustă, ocuând de multe ori în întregime fundul defileului; panta gene-rală este mult mai mare, apar frecvent praguri impuse de structure geologică, pe care apele curg tumultuos. Un alt defileu l-a creat Prahova la nord de Buşteni, între oraşul Azuga şi confluenţa cu râul Cerbu. Aici, ea separă Munţii Baiului (culmile Sorica, Măru, Zamora) de Muntele Clăbucetul Baiului. Lungimea mult mai mică (1,5 km), diferenţa de nivel între podurile culmilor principale şi albia Prahovei (de numai 250 m), versanţii mult mai domoli şi panta redusă a profilului longitudinal îl fac mai puţin impresionant în raport cu cel de la Posada. Limita nordică a acestor munţi are un traseu sinuos. Într-o primă secţiune este data de valea Azugii de la confluenţa cu Prahova şi până aproape de obârşie. Ea îi separă de culmile Clăbucetelor Predealului (Clăbucetul Taurului, Clăbucetul Azugii). Pe tot parcursul, Azuga are o vale largă, adincită cu 350-400 m faţă de Clăbucete (nord, nord-vest) şi 400-700 m în raport cu principalele vârfuri şi culmi ale Unghiei Mari, Rusului, Neamţului, Cazacului din Munţii Baiului. Ea separă unităţi diferite ca mălţime (1 300-1 500 m în primele; 1 500-1923 m în celelalte) şi fizionomie (munţi rotunjiţi, fragmentaţi de văi, dispuşi aproape radiar şi acoperiţi în cea mai mare măsură de pădure - în Clăbucete; culme înaltă la peste 1600 m, domînată de vârfuri piramidale, fragmentate spre vest de o reţea de văi, cu păşuni subalpîne extinse - în munţii Paltinu-Rusu). Din şaua de la obârşia Azugii, limita faţa de munţii din bazinul Tărlungului (Clăbucetele Gîrcinului, muntele Sloeru-Mărcuşanu) ocoleşte pe la nord vârful Tigăi, pe la nord-est vârfurile Turcu şi Paltinu până în pasul Predeluş, menţinîndu-se într-un interval hipsometric de 1150-1400 m. Diferenţa de nivel de 1300-500 m, care apare în lungul acestui contact, deosebirile în înfăţişarea celor două unităţi de relief (culmi prelungi, nivelate la 1200-1400 m, cu păşuni pe poduri şi păduri pe versanţi în Clăbucete şi vârfuri cu aspect de cupole la 1650-1850 m, acoperite în întregime de păşuni în sud) impun traseul limitei. În est, valea Doftanei între pasul Predeluş şi localitatea Trăisteni desparte Munţii Baiului de Munţii Grohotiş. La început, valea îngustă a Doftăniţei separă culmile împădurite şi orientate vest-est ce vin din vârfurile Paltinu, Neamţu şi Rusu de cele ce coboară din pasul Predeluş şi vf. Prişcu. La confluenţa Doftanei cu Muşiţa şi Valea Neagră se deschide un frumos bazinet de eroziune diferenţială, cu lunci şi terase largi, numit în lucrările geografice Valea Neagră. În aval de aceasta, până la intrarea în localitatea Trăisteni, valea se îngustează, albia Doftanei este încadrată de culmi cu înălţimi de 1 000-1100 m, cu versanţi repezi, acoperiţi cu păduri de foioase. În sud, limita Munţilor Baiului poate fi trasată pe culoarul creat de adincirea celor două văi Florei, afluenţi ai Prahovei şi Doftanei. La nord de aceste văi se desfăşoară ultimele culmi ale Munţilor Baiului, cu înălţimi de 1400-1600 m, iar la sud un ansamblu de vârfuri şi culmi netezite la 1000-1100 m (Munceii Secăriei). Contactul dintre ele se realizează prin versanţi cu pantă mare şi o diferenţă de nivel de 350-500 m. Întrucat o parte dintre traseele care urmăresc culmile din jumătatea de nord a Munţilor Baiului au ca puncte de plecare oraşele Predeal şi Azuga, ibunerarele străbătînd şi unele porţiuni din Clăbucetele Predealului, atat pe hartă cat si în text s-a depăşit spaţiul încadrat strict : între limitele menţionate, mergîndu-se în nord-vest pe Prahova până la Predeal, iar în nord până pe cumpăna de ape dintre Timiş, Prahova şi Azuga. În acest fel s-a realizat legătura între traseele din aceşti munţi şi cele prezentate în volumul ,,Munţii Piatra Mare" (colecţia ,,Munţii noştri").
Munţii dintre Prahova şi Doftana (în limitele amintite) sunt cunoscuţi în literatura geografică şi turistică prin două nume: Baiului şi Gîrbova. Prima denumire este justificată prin frecvenţa ei ca oronim (Baiul Mare, Baiul Mic, Băiuţu etc.) şi hidronim (pîraiele care îşi au obârşia sub aceste vârfuri), prin poziţia relativ centrală în cadrul regiunii a vârfurilor cu aceste nume, cat şi prin înălţimea lor de aproape 1 900 m. Cea de a doua denumire este legată de înfăţişarea ,,gîrbovită" a munţilor şi culmilor de la est de Prahova, care apare pregnantă drumeţului, mai ales atunci când priveşte de pe meterezele Bucegilor.
Munţii Baiului se caracterizează prin uniformitate structurală şi petrografică. Ei se desfăşoară pe un vast anticlinoriu, numit de geologi “anticlinoriul Baiului", alcătuit precumpănitor din formaţiuni de vîrstă cretacică. În componenţa lor se înclud mamo-calcare, gresii calcaroase, cu diaclaze umplute cu caicit, mame, argile etc. În bazinul Zamorei apar local şisturi cristaline încluse în masa sedimentară şi pe care eroziunea le-a descoperit. Toate aceste formaţiuni sunt cuprinse În mai multe elite secundare, orientate aproximativ NE-SV. Ele formează sectorul superior al boltei anticlinoriului. Structura este complicată printr-un sistem de falii aproape vertical, care taie anticlînoriul pe direcţia predominant NV-SE. Monotonia structurală şi petrografică imprimă o relativă uniformitate în aspectul reliefului şi face ca aici să lipsească abrupturile, vârfurile ascuţite şi crestele atat de familiare munţilor din imediata vecinătate (Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaş).
Munţii Baiului o înălţime medie, în jur de 1100 m. Numai vârfurile principale depăşesc 1600 m (Neamţu - 1 923 m, Ştevia - 1906 m, Paltinu - 1 899 m, Baiul Mare - 18951 m etc.), în timp ce în albiile văilor, la periferie, se înregistrează valori sub 1000 m (pe Prahova, la confluenţa cu Azuga - 900 m, la Buşteni -860 m, la Sinaia - 780 m, la Posada - 645 m, pe Doftana, la confluenţa cu Rusu - 860 m, la Trăisteni, la gura de vărsare a Prislopului -730 m). Între aceste extreme se impun două aspecte: primul legat de desfăşurarea culmilor în mai multe trepte (la 1 600-1 650 m; 1 250-1 450 m; 1 000 - 1200 m) şi al doilea dat de versanţii aproape abrupţi atat ai văilor principale (Prahova, Doftana, Azuga), cat şi ai celor secundare. Aceasta face ca în orice ascensiune către vârfurile din Munţii Baiului urcuşul să se facă la început ceva mai dificil, pentru ca apoi să devină treptat mai lesnicios. O altă caracteristică a Munţilor Baiului este legată de faptul că înălţimile cele mai mari altitudini de 1908 m, după Gh. Niculescu se află în lungul unei dorsale N-S, situată aproximativ în centrul acestora şi care în linie dreaptă se întînde pe 24 km. Din ea se desprind către est şi vest culmi mai scurte (de 3-5 km) care coboară spre Prahova şi Doftana, în lungul cărora se desfăsoară majoritatea potecilor şi drumurilor care străbat muntele şi care pot fi folosite în excursii. Totuşi, culmile dinspre Doftana sunt ceva mai lungi, de unde şi durata mai mare a traseelor turistice desfăşurate pe ele. Văile secundare care fragmentează munţii au bazine de recepţie largi, formate dintr-o mulţime de torenţi, şi o secţiune înferioară şi mijlocie îngustă, dar cu o adincime mare. În cuprinsul Munţilor Baiului se pot distinge trei subunităţi. Munţii Baiul Mare se desfăsoară între Prahova şi Doftana şi la sud de cursul înferior al Azugii. Înregistrează înălţimea maxima (1908 m) în vârful din extremitatea nordică a culmii principale şi pe care ciobanii îl nuînesc tot Baiul Mare. Către sud, în lungul acesteia se află mai multe vârfuri de peste 1500 m (Baiul Mare -1895 m - cel cu baliză; Drăgan - 1775 m; Piscul Câinelui - 1 658 m; Vomicu - 1627 m; Mierlei - 1660 m) separate de şei adinci. La nord de vf. Baiul Mare urmează vârfurile Baiul Mic (1826 m) şi Cazacu (1 752 m). Din culmea principală către Prahova, atat văile cat şi înterfluviile se desfăşoară de la est către vest. Mai important este muntele Cumpătu, care are şi cea mai mare înălţime (1651 m). Spre Doftana, orientarea generală a culmilor şi văilor este NV-SE, iar lungimea lor depăşeşte frecvent 6 km. Culmile dinspre Prahova se termînă aproape brusc, dezvoltînd versanţi cu pantă mare, cu o diferenţă de nivel de 250-350 m; celelalte, dinspre Doftana, se prelungesc mult, astfel încat contactul este ceva mai lîn. O notă aparte în peisaj o dau bazinele de recepţie ale văilor, alcătuite din ravene şi torenţi care ,,muşcă" adinc în scoarţa de alterare şi în roca vie. Ele imprimă aspecte de sălbăticie în contrast cu conturul molcom al culmilor. Situarea acestor munţi în vecinătatea oraşelor Sinaia, Buşteni, Azuga şi a localităţilor Trăisteni, Teşila, Secăria, Posada uşurcăză atat drumeţiile pe trasee la vârfurile principale limitrofe, cat şi traversarea lor. Pantele lungi, pe care zăpada se păstrează mult timp, permit practicarea schiului. Munţii Neamţului se desfăşoară în jumătatea nordică a regiunii, fiind încadraţi de valea supe-rioară a Azugii şi de sectoarele superioare de vale ale celor două râuri Doftana. Si în cadrul lor se poate distînge o cuhne centrală ce pomeste din sud, de la vf. Unghia Mare (1847 m), şi se termînă în nord, în vf. Tigăi (1 699 m). În lungul ei, toate vârfurile depăşesc 1600 m. Dintre şeile care le separă, mai însemnate sunt aceea dintre vf. Paltinu (1899 m) şi vf. Neamţu (1923 m) în nord şi cea dintre vf. Ştevia (1908 m) şi vf. Busu (1902 m) în sud. Doar în sectorul central (Ştevia-Neamţu), curmăturile dintre vârfurile care aici urcăcă peste 1 800 m sunt mai mici. Poteca de obicei ocoleşte aproape orizontal (în curbă de nivel) sau suie uşor pe aceste proemînenţe ale muntelui. Creasta principală are către est şi vest pante rapide, uneori chiar abrupte, acoperite de păşuni. Din ea se desprind spre vest şi est culmi secundare care coboară lîn până aproape la 1 350 m spre Azuga şi 1200 m spre Doftana. Ultima secţiune a lor, acoperită de pădure, coboară spre cele două văi o diferenţă de nivel de 150-200 m. Culmile vestice sunt mai scurte (2-4 km) declt cele estice (5-8 km), se desfăşoară de la est la vest între principalii afluenţi ai Azugii, pe când celelalte au o orientare generală NV-SE, situîndu-se între pîraiele din bazinul Muşiţei şi Rusului. Văile au bazine de recepţie largi, formate din ravene, ogaşe care înaintează mult pe povîmişul vârfurilor. O impresie deosebită creează bazinul Muşiţei, unde şiroirea şi alunecările superficiale au dus la înlăturarea unei bune părţi din scoarţa de alterare şi din pătura de sol, creînd cicatrice adinci pe versantul muntelui. În albia văilor se văd o parte din materialele dislocate din rîpe; ele formează acumulări bogate prin care şerpuieşte apa râurilor. Munţii Petru - Orjogoaia fac legătura între cele două grupe. Sunt mai joşi decat aceştia (vîr-furile principale abia depăşesc 1450 m). Astfel, vârfurile Unghia Mare (1 847 m) şi Cazacu (1 752 m), vecîne cu aceştia, îi domină printr-o diferenţă de nivel clară, exprimată de altfel şi de versanţii abrupţi. Ei se desfăşoară de la vest către est, de sub Muntele Cazacu şi până în albia Doftanei. Înfăţişarea generală este domînată de platourile largi, acoperite cu păşuni, aflate la partea superioară a munţilor. Ele sunt domînate cu cîţiva zeci de metri de vârfuri rotunjite. Datorită poziţiei geografice între cele două subunităţi -Baiu şi Neamţu - dar şi altitudinii mai reduse, aici se întretaie multe poteci care fac legătura între văile Prahova, Azuga şi Doftana. Întrucat ibunerarele în nord-vestul regiunii străbat şi o buna parte a Clăbucetelor Predealului, prezentăm şi caracteristicile morfologice ale acestora. Clăbucetele Predealului, cunoscute şi sub numele de Munţii Predealului, sunt alcătuite dintr-un ansamblu de culmi situate între masivele Bucegi, Piatra Mare, Postăvaru şi Baiului şi ale căror înălţimi se desfăşoară frecvent între 1 000 şi 1450 m. Multe dintre ele poartă numele de ,,clăbucet" (Clăbucetul Baiului, Clăbucetul Azugii, Clăbucetul Taurului, Clăbucetul Mare etc.). Se impun în peisaj prin vârfuri rotunjite, frecvent acoperite de păşuni, ce domină uşor platouri largi şi netede. Văile dintre Clăbucete sunt adinci, prezintă versanţi bine împăduriţi, cu pantă ac-centuată. Între Prahova şi Azuga se află trei clăbucete mai importante (Taurului, Azugii şi Susai) care prin alcătuirea petrografică, prin structură, înălţime şi chiar fizionomie se apropie mult de culmile din vestul şi nordul Munţilor Neamţului. Altitudinea şi poziţia geografică determină condiţii climatice similare cu cele întîlnite la majo-ritatea munţilor din Carpaţii de Curbură. Este specific un climat caracteristic munţilor mijlocii, cu diferenţe mici în desfăşurarea pe verticală a parametrilor meteorologici. Regiunea este, în cea mai mare parte a anului, supusă circulaţiei maselor de aer din vest şi nord-vest, care depăşesc relativ usor culmile joase ale Munţilor Perşani, trec peste depresiunea Braşov şi pătrund îndeosebi prin culoarul dintre Munţii Bucegi şi Munţii Postăvaru, abătîndu-se pe valea Prahovei şi pe culmile Munţilor Baiului. De altfel, această direcţie este reflectată adesea de către asimetria coronamentului coniferelor izolate de pe culmile Tigăi, Turcu, Neamţu etc. Ele au dezvoltate îndeosebi părţile expuse spre est şi sud-est (arbori-drapel). Extremitatea sudică a Munţilor Baiului se află relativ frecvent şi sub înfluenţa maselor de aer sudice care îaaîntează din Cimpia Romănă, peste dealurile subcarpatice, pe văi, şi ajung uneori până dincolo de Muntele Cumpătu, deter-mînînd aspecte diferite ale vremii între nordul şi sudul acestor munţi. Nu rareori, vara, în timp ce culmile din jumătatea nordică sunt acoperite de nori, iar ploaia îşi face simţită prezenţa, în sud soarele lumînează încă. Valurile de ceaţă frecvente la sfîrşitul toamnei şi iarna în Câmpia Romănă sunt împînse pe Prahova şi pe Doftana şi urcă pe o mare parte a Munţilor Baiului. Fenomenul este aproape învers vara şi la începutul toamnei, când ceaţa din depresiunea Braşov ajunge în cursul zilei peste Clăbucete şi Munţii Neamţului. Deosebiri uneori destul de importante în regimul temperaturilor, în grosimea şi durata menţînerii stratului de zăpadă, în circulaţia locală şi întensitatea vintului sunt determînate de condiţiile locale de expunere (cea mai mare parte a versanţilor sunt orientaţi fie spre sud, fie către nord), de adincimea mare şi îngustimea văilor. Pe fondul general şi local al condiţiilor climatice, în Munţii Baiului se pot distînge două etaje climatice. La peste 1400 m, pe culmile şi vârfurile acoperite de pajişti, se conturează un etaj superior care, prin toate caracteristicile, se situează în fîşia înferioară a etajului climatic carpatic subalpin. Valorile termice lunare şi anuale înregistrează variaţii moderate. La 1400-1500 m, în cursul anului, temperaturi medii lunare negative sunt posibile în circa 4 luni, intervalul crescând pe cres-tele şi vârfurile înalte (până la 5 luni). În ianuarie şi februarie, valorile medii multianuale scad în acelaşi sens de la -4, -60C, la -8, -90C, iar mînimele absolute de la -20, -230C la -27, -290C (tabelul 1). Aici sunt posibile 150-180 zile în care temperatura scade sub 00C, din care 50 chiar sub -100. Valorile medii lunare pozitive se menţin sub 100C în cea mai mare parte a intervalului; ele cresc cu puţin peste această cifră în lunile de vara. Temperaturile diurne rar depăşesc 250 (în 5-15 zile pe an). Maximele absolute, înregistrate frecvent în iulie, oscilează între 250C şi 300C. Sezonul cald (iunie-septembrie) este separat de cel rece (decembrie-martie) prin 1-2 luni de trecere. [..] Precipitaţiile care cad pe parcursul a 160-180 zile dintr-un an (pe crestele înalte chiar peste 180 zile) ajung la valori de aproape 1 000 mm (tabelul 2); cantităţile cele mai mari se constată în lunile mai-iulie, care depăşesc de regulă 150 mm. La averse, ploile totalizează 50-100 mm; cele mai puţine precipitaţii cad în intervalele septembrie-octombrie şi februarie-aprilie (sub 60 mm lunar), mînima fiind în septembrie, care se dovedeşte şi aici a fi luna cea mai propice activităţii turistice. Nînsoarea este posibilă în peste 80 zile (între 30 septembrie şi 15 mai), cu o frecvenţă de 16 zile în intervalul decembrie-martie. Stratul de zăpadă se menţîne 140-170 zile, de la finele lunii octombrie şi până în prima parte a lunii mai, situaţie care, îndeosebi pe versanţii cu expunere nordică şi nord-vestică, faci-litează condiţii de practicare a sporturilor de iamă. Cerul este senîn în 40-42 zile (de la finele lui august şi până la jumătatea lui octombrie sunt posibile lunar 4-7 zile senine), partial acoperit de nori în 160-190 zile (max. În mai-august, 18-20 zile) şi complet acoperit în 125-160 zile (decembrie-iunie, 13-16 zile lunar) (tabelul 3). Vremea cea mai frumoasă, propice drumeţiilor, rămîne, în baza acestui parametru, între 10 iulie şi 15 noiembrie, când lunar numărul de ore cu soare variază între 160 şi 220 (max. în iulie şi august, cu 216 ore). De menţionat că şi în intervalele cu cer acoperit partial sau total, mai ales toamna şi în sezonul rece, datorită înălţimii relativ ridicate a formaţiunilor noroase, vârfurile şi culmile principale rămîn descoperite, situaţiecare permite desfăşurarea excursiilor. Vîntul este putemic şi deseori violent iarna şi la trecerea diferitelor fronturi de aer (îndeosebi primăvara şi în a doua parte a toamnei, când se înregistrează adesea viteze medii de 11-15 m/s). Direcţia principală a carenţilor de aer este NV-SE pentru cea mai mare parte a Munţilor Baiului; în sectorul sudic, frecvenţă mare au şi curenţii de aer orientaţi S-N sau N-S. Desfăşurarea N-S a culmilor principale, existenţa culoarelor Prahovei şi Doftanei, prezenţa unor şei adinci şi largi fac posibile modificări locale în dirijarea maselor de aer. În acest sens, sectorul mai jos, dintre vf. Cazacu şi vf. Unghia Mare (vf. Pătru - culmea Orjogoaia), şeile dintre vârfurile Paltinu şi Neamţu, Ştevia şi Rusu, Baiul Mare şi Drăgan constitute adevărate “porţi ale vînturilor" ce trec dinspre Prahova în bazinul Doftanei. În Munţii Baiului, efectul brizelor de munte se remarcă îndeosebi vara şi toamna, mai ales pe versantul prahovean. Curenţii urcă în lungul văilor, spre şei şi vârfuri, aducând un aer răcoros. Dintre fenomenele meteorologice, demnă de reţiunt pentru activitatea turistică este ceaţa. Producerea ei este posibilă în orice lună a anului; înregistrează însă o frecvenţă mai mare (15-24 zile) în sezonul rece (decembrie-aprilie); cele mai puţine zile cu ceaţă sunt în august-septembrie (8-10 zile la Sinaia - cota 1 500 m şi IB-19 zile pe vârfurile aflate la peste 1 700 m). Valurile de ceaţă sunt împinse de curenţii de aer de pe văi şi din depresiuni spre culmile şi vârfurile principale, unde adesea stagnează 1-2 zile. Curmăturile servesc destul de des la trecerea masei de aer ceţos din bazinul Prahovei spre cel al Doftanei şi învers. Sub altitudinea de 1 450 m se desfăşoară etajul climatic montan forestier. Cuprinde culoarul de vale, cea mai mare parte a versanţilor şi unele culmi secundare acoperite dominant de păduri. Regimul termic se caracterizează prin patru luni cu valori medii lunare negative (între -1 şi -50C), şase luni în care acestea depăşesc 90C (maximum în iulie şi august, cu 14-150C), peste 210 zile cu temperaturi ce depăşesc 50C; se înregistrează îndeosebi pe văile principale o frecvenţă relativ mare a înversiunilor termice. Această situaţie determină aici un număr mai ridicat de zile de îngheţ (170-180) şi de zile de iamă (55-60) în intervalul decembrie-aprilie, precum şi producerea unor minime absolute sub -280C. Vara, în anii mai călduroşi, temperaturile diurne depăşesc uneori 250C (în medie de 10-15 ori).
1 Cantităţile de precipitaţii căzute (medii anuale) sunt în jur de 900-950 mm; în anii secetoşi nu depăşesc 800 mm, iar în cei ploioşi ajung la 1150 mm. În intervalul mai-august, cantitatea medie lu-nară depăşeşte de regulă 100 mm, dar valorile ridicate se datoresc în buna măsură averselor. De regulă, lunile în care precipitaţiile cad într-un număr de 14-18 zile aparţin intervalului decembrie-iunie; vara şi mai ales toamna, numărul lunar de zile cu precipitaţii este mai redus (8-10). Versanţii cu expunere sudică şi sud-estică (îndeosebi în bazinul Doftanei) sunt ceva mai uscaţi, au un potential termic pozitiv mai ridicat, pe ei topirea zăpezii se realizează mai rapid, de unde şi numărul de zile cu zăpadă ceva mai redus (100-110 zile). Spre deosebire de aceştia, pe versanţii nordici, în defileul de la Posada, pe toate văile relativ înguste orientate est-vest (mai ales în bazinul Prahovei), temperaturile, cel puţin În prima jumătate a zilei, sunt ceva mai scăzute, umezeala este mai ridicată, peticele de zăpadă pot fi întâlnite şi la începutul lunii mai, masele de aer rece persistă mai mult, înlesnind adesea producerea înversiunilor de temperatură. Primăvara şi după ploile bogate, solul este umectat o perioadă mai mare de timp. De asemenea, pe culmile şi văile din jumătatea sudică, dar mai ales pe cele orientate spre Doftana, trecerea de la toamna la iamă se realizează cu întîrziere, iar primele zile ale primăverii se produc ceva mai devreme decat în nord. Situaţia este determinată de înfluenţa maselor sudice de aer cald care trec cu uşurinţă din Câmpia Română peste dealurile subcarpatice şi prin deschiderile largi ale văilor Prahova şi Doftana. Caracteristicile climatice ale culmilor joase şi ale văilor din Munţii Baiului permit desfăşurarea de drumeţii în condiţii bune în tot timpul anului. Intervalul în care acestea sunt foarte favorabile excursiilor de câteva ore bune de la sfîrşitul lunii aprilie până la începutul lunii decembrie. Sporturile de iamă se pot practica mai ales pe versanţii despăduriţi, cu expunere nordică, în perioada decembrie-martie, cu precădere între 15 decembrie şi 10 mMunţii Baiului sunt străbătuţi de o reţea densă de râuri. Acestea sunt colectate în principal de cele două mari artere hidrografice - Prahova şi Doftana - a căror obîrşie se află în imediata vecinătate; cursul lor constituie pe mai mulţi kilometri hotarul dintre munţii Baiului, Bucegi şi Grohotiş. Cele mai multe aparţin bazinului hidrografic Prahova, care până la confluenţa cu Doftana se întinde pe circa 880 kmp. Doar în nord-estul regiunii, de pe versanţii vârfului Paltinu, mai multe pâraie aparţin Doftanei Ardelene, care se varsă în Părlung. Prahova îşi adună primele ape din vatra oraşului Predeal. Izvorul principal se află în sectorul stadion-gară, de unde albia este canalizată până la confluenţa cu primul afluent principal – Puriştoaca , ce vine din stânga, tocmai de sub munţii Susai şi Clăbucet2. Devine un râu viguros după ce primeşte pe dreapta apele Rîşnoavei, aproape de ieşirea din raza oraşului Predeal. În continuare străbate defileul dintre Clăbucetul Taurului şi Clăbucetul Baiului (circa 4 km), îşi uneşte apele cu cele ale Azugii în vestul localităţii omonime, iar de la confluenţa cu pârâul Cerbului (cu obârşia în Munţii Bucegi) întră într-o depresiune pe care eroziunea a creat-o la contactul dintre conglomeratele din Munţii Bucegi şi gresiile şi marnele din Munţii Baiului. Dacă până la Poiana Ţapului râul are o poziţie relativ centrală, treptat se apropie de versantul stîng (Munţii Baiului), ca urmare a împingerii albiei sale de către conurile de aluviuni grosiere dezvoltate de către afluenţii ce coboară din Munţii Bucegi. În cadrul depresiunii, în lunca şi pe terasele Prahovei, ca şi pe tăpşanele născute din îmbinarea conurilor aluviale ale afluenţilor acesteia, s-au constituit în ultimele două secole nucleele aşezărilor de azi - Buşteni, Poiana Ţapului, Sinaia. Râurile bogate ce coboară deopotrivă din Munţii Baiului li măresc mult debitul (4,6 mc/s la Sinaia), albia Prahovei se lăţeşte treptat, apar numeroase despletiri, ostroave. În aval de Sinaia, râul străbate ultimul defileu - cel de la Posada - tăiat, pe aproape 9 km, între culmile sudice ale Munţilor Baiului şi Muntele Gurguiatu, alcătuite din mamocalcarele şi gresiile stratelor de Sinaia. Pe fundul defileului, în albia şerpuitoare a Prahovei, se văd numeroase praguri, repezişuri care conferă sectorului o notă distinctă. Din albie pornesc versanţi putemic înclinaţi, acoperiţi cu păduri de conifere şi fag. Afluenţii Prahovei, ce coboară din Munţii Baiului, îşi au obârşia în izvoare presărate sub culmea principală, la o înălţime de 1 450-1 600 m. Au bazine de recepţie largi, formate din mănunchiuri de ogaşe şi ravene adincite în depozitele groase care acoperă versanţii muntelui. Frecvent, firicelele de apă, abia născute, se unesc la 1 300-1 350 m altitudine şi dau nastere unor pîraie în albia cărora se acumulează vaste conuri de materiale grosiere. Pe acestea, apele adesea se pierd sau dezvoltă cursuri firave. Pe măsura creşterii debitului, pîraiele devin ceva mai viguroase, se transformă în râuri care au albii din ce în ce mai bine conturate şi încadrate de versanţi împăduriţi, cu pante aceentuate. Către vărsarea lor la Predeal, văile se deschid mai mult, iar repezişurile, frecvente în sectorul mijlociu, îşi atenuează amplitudinea. Pe unii afluenţi, ai căror versanţi cu ani în urmă au fost despăduriţi şi unde şuvoaiele de apă au c*rat la viituri cantităţi imense de materiale, periclitând aşezările şi mai ales construcţiile rutiere, s-au realizat amenajări hidrotehnice completate de împăduriri. În excursiile de pe Valea lui Rogclan, Valea Rea etc. pot fi observate suite de baraje de beton, pe faţa cărora apele se preling si dau căderi de cîţiva metri, În timp ce în spate materialele acumulate au constituit suportul aluvial al pădurilor de fag şi molid crescute în ultimii 20 de ani. Cel mal important afluent al Prahovei în munte, Azuga, se desfăşoară pe o lungime de 22 km şi are un bazin de 87 Rmp. Ea separă Clăbucetele Predealulni de Munţii Neamţului, culmea Urechea şi vf. Cazacu. Işi are obârşia sub vîrfurile Retevoi şi Tigăi, la 1 600 m, de unde se desfăşoară mai întâi către nord-vest, face apoi un cot larg prin care-şi schimbă direcţia spre sud până la confluenţa cu pârâul Unghia Mica (circa 10 km), după care, spre vărsare, curge de la est la vest. Cea mai mare parte a bazinului este asimetrică, cu o dezvoltare largă în Munţii Neamţului şi vf. Cazacu. De aici coboară pîraie repezi ce şi-au tăiat văi adinci şi înguste. Albia Azugii în amonte de Unghia Mica este lată şi acoperită de numeroase conuri de dejecţie ale afluenţilor. După o scurtă îngustare în dreptul cotului pe care-l face între culmile Clăbucetul Azugii şi Piciorul Unghia Mica, albia se lărgeşte treptat, iar în secţiunea înferioară este dominată şi de două nivele de terasă pe care se desfăşoară oraşul Azuga. Doftana îşi are obârşia în pasul Predeluş, sub curmătura ce leagă vf. Paltinu de Muntele Sloeru-Mărcuşanu, la o altitudine de 1 260 m. Pârâul abia format primeşte pe stânga apele Urlăţelului, ce vin dinspre N, de sub culmile Urlăţelu şi Cioara (M. Grohotiş), iar cîţiva kilometri mai în aval întră în bazinetul depresionar Valea Neagră, unde se uneşte cu pîraiele Muşiţa sau Rusu (bazin de recepţie larg, în care sunt adunate toate izvoarele de pe versantul estic al Munţilor Neamţului) şi Valea Neaiim (obîrşii sub vârfurile Bobul Mare şi Grohotiş). De aici străbate pe circa 5 km un culoar de vale mai îngust, bine împădurit, între cumlie Orjogoaia şi Gherghelău (M. Grohotiş), apoi pătrunde în depresiunea Tesilei, pe care o va străbate aproximativ central. Albia lată, cu numeroase ostroave, este încadrată de terase pe care se află cea mai mare parte a localităţilor Trăisteni şi Teşila (comuna Valea Doftanei) şi de versanţi mai domoli a căror baza este acoperită de păşuni, fîneţe şi livezi. Imediat în aval de Teşila se întîlneşte coada lacului format pe valea Doftanei, în spatele barajului de la Paltinu . Afluenţii Doftanei care coboară din Munţii Baiului au o desfăşurare NV-SE, iar obîrşiile lor se află la 1 500-1 650 m înălţime. Ei au bazine de recepţie formate din numeroase ravene care converg la 1 300-1 450 m. În continuare, văile sunt largi, putemic adincite, au în majoritatea situaţiilor versanţii bine împăduriţi; albia, la început ceva mai îngustă, cu numeroase repezişuri datorită pantei mai aceentuate, se lăţeşte treptat, pentru ca în secţiunea înferioară, înainte de vărsare, să capete înfăţişarea unui con extins pe care râul se despleteşte în mai multe braţeartie. Izvoarele sunt numeroase, dar în majoritatea situaţiilor se află la altitudini joase. Rocile permeabile şi mai ales depozitele de alterare groase permit înfiltrarea apei din precipitaţii, o circulaţie rapidă către baza culmilor şi a versanţilor, undc dau naştere unor izvoare cu debite bogate şi cu regim permanent. Temporar, pe culmea principală şi pe unele vârfuri există mustiri de apă, îndeosebi în ravenele recente care secţionează adinc depozitele deluviale. Izvoare permanente sunt întîlnite la marginile platourilor pe care se află stâne. O importanţă deosebită o au izvoarele minerale care apar în mai multe locuri pe văile afluente Prahovei. Sunt izvoare oligominerale, apele unora fiind captate şi utilizate în tratamentul balnear de la Sinaia. Cele mai însemnate se află pe valea Câinelui. Ele sunt recomandate pentru afecţiuni gastrointestinale, hepatobiliare, renale. În prezent, zidul şi construcţia care asigură captarea apei sunt afectate de o alunecare de teren. Ca urmare, dirijarea apei din bazin până la buvetele din Sinaia nu se mai realizează. Utilizarea apei necesită deplasarea până la izvor. Aici, vana principală are un debit de circa 1 litru în 10 secunde.
Mai sus de 1 600 m, culmile şi vârfurile sunt acoperite de o vegetaţie subalpină cu tufărişuri şi diferite asociaţii de pajişti. Limita înferioară a acestui etaj a fost mult coborîtă prin defrişări necesare extînderii suprafeţelor cu păşuni. De altfel, Munţii Baiului reprezintă poate munţii din Carpaţii de Curbură cu cea mai intensă şi străveche activitate pastorală. Între 1400 şi 1650 m, în imediata vecinătate a pădurii şi pe suprafeţele cu expunere nordică şi nord-vestică, se întîlnesc pîlcuri de molizi cu dimensiuni mici, tufişuri cu ienupăr pitic (Juniperus sibirica) - pe culmile Zamora, Sorica, Cazacu, Dutca, Şteiasa, Cumpătu etc., arin (Alnus viridis), afin (Vacelnium myrtillus), merişor (V. vitisidaea) etc. În cateva puncte pe culmea Zamora, I. Tudor şi S. Culică (1967) semnalează şi tufe de smirdar (Rhododendron rhododendron kotschyi). Pe crestele expuse carenţilor de aer, tufişurile şi arborii izolaţi au dimensiuni mici, suferînd transformări în fizionomie (între vf. Paltinu şi vf. Turcu). După aceiaşi autori, în Munţii Baiului, cea mai mare răspîndire o au pajiştile secundare cu păiuş rosu (Festuca rubra). Ele acoperă aproape în întregime toate culmile între 1450 m şi 1750 m. Se asociază ţăpoşica (Nardus stricta), iarba vintului (Agroslis tennis), pieptănăriţa (Cynosurus cristatus), tîrsa (Deschampsia flexuosa), mai multe specii de licheni, muşchi etc. În microdepresiuni şi pe terenurile mai umede, alături de păiuş se află frecvent tîrsa care uneori devine dominantă. În jurul stânelor, asociaţiile cu păiuş sunt adesea înlocuite, datorită almndenţei materiilor organice, cu hiruşor (Poa annua), grăsătoare (Sagina proeumbens), rocoină (Stellaria media), trifoi (Tritium repens); pe locurile bătătorite apar ştevia (Rumex alpinus) şi urzica (Urtica dioica). Pe versanţii din bazinele de recepţie ale văilor, unde ravenele, solifluxiunile şi năruirile au înlăturat o buna parte din stratul ierbos iniţial şi chiar din depozitul deluvial, se dezvoltă pîlcuri cu păiuşcă (Fesluca saxatilis), rogoz (Carex sempervirens), mălaiul cucului (Sesleria rigida). Mai sus de 1 350 m, pe aproape toate vârfurile principale, asociaţia cu păiuş roşu se îmbină sau este înlocuită cu asociaţia de păruşcă alpină (Festuca iupina), în compoziţia căreia mai întră iarba vântului (Agrostis rupestris), tîrsă (Deschampsia flexuosa), horşti (Luzula cuprina), sclipeţi de munte (Potentila temata), cimbrişor de munte (Thymus montanus), piciorul cocoşului de munte (Ranunculus montanus), mărţişor (Geum montanus), muşchi, licheni etc. În Munţii Baiului există puţine locuri unde pantele aceentuate ale unor vârfuri sau versanţi au permis îndividualizarea unor petice cu vegetaţie specifică stîncăriilor. De menţionat varietatea cromatică a florilor care alcătuiesc pajiştile încă din primele zile după topirea zăpezii şi până toamna tîrziu şi care încîntă atat de mult ochiul drumeţului. Lumea animală a pajiştilor este la fel de bogată: numeroase insecte, fluturi din specii diferite, cu o cromatică şi desene extrem de variate, păsări de talie mica, şopîrla comună şi uneori vipera comună. Prin tufişuri şi în vecinătatea pădurii pot fi zărite cînteza, fîsa, pietrarul, ulii etc., iar în jurul stânelor apar adesea exemplare de urs şi lup. Sub 1450 m urmează etajul forestier, format mai întîi din păduri de conifere (mai ales molid), apoi din amestec de esenţe de conifere cu foioase, iar de la sub 1000 de m în jos din păduri de fag. Unele diferenţe în poziţia limitei dintre un tip sau altul de pădure sunt determinate în primul rînd de condiţiile locale de relief, rocă şi microclimat. Astfel, expunerea sudică a favorizat o limită superioară în raport cu cea nordică. De asemenea, un rol important l-a avut întervenţia omului, îndeosebi prin plantaţii de molid pe suprafeţele despădurite de păduri de foioase. Pădurile de molid ocupă cea mai mare parte a culmilor secundare şi a versanţilor cu expunere nordică (mai ales dinspre Prahova). Sunt păduri dese, care asigură în buna măsură ozonificarea atmosferei staţiunilor prahovene. Prin plantaţii, limita înferioară a pădurilor de conifere a fost coborîtă uneori până la baza versanţilor (900-1 000 m). În compoziţia acestora, alături de molid (Picea abies), care precumpăneşte, se întîlnesc zaila (Larix decidua), sub forma de exemplare izolate sau plantaţii compacte (ex. pe versantul sudic al vârfului Piciorul Câinelui), bradul (Abies), pe versanţii însoriţi, iar către baza culmilor fagul, cu care întră în amestec între 1000 şi 1200 m altitudine, Subarboretul se dezvoltă în rărituri, în sectoare defrişate sau la marginea pădurii, către albiile văilor. Aici sunt frecvente exemplare de alun, arin, mesteacăn, soc etc. Vegetaţia de partor este de asemenea redusă ca specii şi exemplare, datorită umbrei putemice specif ice acestor păduri. Umiditatea mai aceentuată şi aproape constantă favorizează prezenţa ferigilor, muşchilor şi ciupercilor. Doar în luminişuri, covorul vegetal este ceva mai bogat, iar florile imprimă nuanţe aparte în verdele întens al pădurii de molid. Alături de ghiocei, viorele, clopoţei, degetăruţ, brînduşe sunt întîlnite măcrişul iepurelui, colţişor, zmeură, fragi, iar în bazinul Văii Rele exemplare de narcise. Fagul (Fagus silvatica), mult mai răspândit în jumătatea sudică şi pe culmile dinspre Doftana, formează păduri compacte (adesea alcătuite predominant din arborete pure) sau în amestec cu bradul, arţarul (Acer pseudoplatanus), ulmul (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus), frasînul (Fraxinus excelsior) etc. Pe majoritatea traseelor descrisc în lucrare poate fi sesizată (acolo unde nu s-au produs modiflcări impuse de om), plecând de pe fundul văilor către coline, trecerea de la pădurile de fag în amestec cu brad şi cu alte esenţe de foioase la pădurile pure de fag, cu exemplare groase şi înalte, iar de la 1300-1400 m în sus la pădurile de fag în amestec cu molid. În lungul văilor şi mai ales pe depozitele acumulate în spatele barajelor s-au dezvoltat pîlcuri de arini în amestec cu sălcii, plopi etc. Frecvent apar şi socul, comul, rugii de zmeură, măceş etc. Stratul ierbaceu este mult mai bogat şi adaptat la condiţiile de lumină care în pădurcă de fag diferă de la un sezon la altul. Primăvara, odată cu topirea zăpezii, parterul pădurii, putemic luminat, este acoperit de specii geofite, cu un colorit bogat. Între acestea menţionăm floarea soarelui (Anemone), ghiocelul (Galanthus nivalis), brebenelul de munte (Corydalis cava), toporaşul (Viola silvestris), piciorul cocoşului (Ranunculus), podbalul (Tussilago farfara), spînzul (Helleborus purpurascens), mierea ursului (Pulmonaria molissima) etc. Treptat, pe măsura dezvoltării frunzelor şi creşterii gradului de umbrire, apar alte plante, între care vinăriţa (Asperula odorata), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), laptele cucului (Euphorbia amygdaloides), leurda (Alium ursinum), iar în sectoarele mai umede coada calului (Equisetum palustre), rogozul, rodul pămîntului (Arum maculatum), coada cocoşului (Polygonatum verticillatum), ochii păsăruicii (Myosotis paluslrla), ferigi etc. În sezonul cald, când umbrirea este maximă, numărul plantelor ierboase se reduce mult, dar toamna, odată cu căderea frunzelor, prin covorul ruginiu format de acestea reapar unele dintre speciile frumos colorate, îndeosebi brînduşele. Lumea animală a pădurilor este bogată: numeroase insecte, păsări (privighetoarea, mierla, cînteza, găinuşa de munte etc.), reptile, mamifere comune Carpaţilor (urşi, lupi, mistreţi, cerbi, căprioare, vulpi, veveriţe etc.). Se adaugă o mare varietate de specii în frunzar şi în solul de sub pădure, ca şi în apele curate ale pîraielor ce se scurg spre Doftana şi Prahova. Pe Azuga şi la Buşteni funcţionează păstrăvării ce pot fi vizitate. În Munţii Baiului există două rezervaţii naturale. Una se află în bazinul superior al Văii Rele, pe versantul sudic al Muntelui Cumpătut unde vegetează narcisa (Narcissus L. angustifolius). În cartierul Cumpătu al oraşului Sinaia, pe 1,4 ha se poate vedea o altă rezervaţie. Aici, alături de arini (Alnus încana), care reprezintă elementul principal, se găsesc exemplare de fag, carpen, paltin, brad, molid, răchită roşie (Salix purpurcă), larice, par pădureţ (Pirus pyraster), m*r pădureţ (MainMunţii Baiului au reprezentat de veacuri o regiune de practicare intensă a păstoritului, stânele de pe aproape toate culmile secundare aparţinînd locuitorilor din aşezările din Subcarpaţi. În al doilea rînd, lemnul din pădurile extinse ale munţilor a constituit, îndeosebi în ultima sută de ani, sursa principală a gaterelor şi întreprinderilor de cherestea. Defrişarea pădurilor, determinată de aceste activităţi, a dus la dezvoltarea unor mari suprafeţe, îndeosebi dc pe versanţii din bazinul Doftanei, situaţie care a favorizat aceelerarea torenţialităţii, ravenării, năruirilor şi alunecărilor. Abia în ultimele decenii s-a aplicat un complex de măsuri care a avut în atenţie refacerea fondului forestier defrişat, diminuarea până la lichidare a efectelor proceselor fluvio-torenţiale şi a deplasărilor în masă, un păstorit şi o exploatare forestieră raţionale, trecerea sub ocrotire ca rezervaţii botanice sau forestiere a unor suprafeţe din masiv, protejarea pădurilor care reprezintă ,,plămînul" localităţilor prahovene sau care au valoare peisagistică. Pe văile care limitează aceşti munţi se des-făşoară o bogată activitate industrială. În Sinaia funcţionează Uzina de mecanică fină şi mai multe unităţi ale Industriei alimentare; în oraşul Buşteni există una dintre cele mai vechi întreprinderi de celuloză şi hîrtie din ţara noastră (1882), iar în Azuga fabrici de bere (înfiinţată în 1899), sticlă (prima în 1830), postav (1886), şamotă etc. În afara activităţii îndustriale, o pondere însemnată în structura economică o are turismul, oraşele prahovene fiind de mult recunoscute ca unele dintre cele mai însemnate staţiuni balneoclimaterice din ţara noastră. Pe Doftana se găsesc mai multe puncte de exploatare a lemnului şi carierele de calcar de la Urlăţelu.s silvestris), alun, păducel, măceş etc.