1
UNIVERSITATEA DIN BACAU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA BIOLOGIE
AGRICULTURA ECOLOGICA ŞI PROTECŢIA AGROECOSISTEMELOR
CUPRINS
. AGRICULTURA ECOLOGICA
I.1 Delimitǎri
conceptuale..................................................................................................................3
I.2 Istoricul şi evoluţia agriculturii
ecologice..................................................................6
I.3 Obiectivele agriculturii ecologice
............................................................................................10
I.4 Bazele ştiinţifice ale agriculturii
ecologice.............................................................................10
I.5 Avantajele agriculturii
ecologice..............................................................................................11
I.6 Dezavantajele agriculturii
ecologice.......................................................................................15
II. PROTECŢIA AGROSISTEMELOR
II.1 Asigurarea biodiversitǎţii şi protecţia
ecosostemelor.......................................................17
II.2 Agricultura ca factor
poluant.................................................................................................18
II.3 Mijloace de protecţie a
agrosistemelor.................................................................................19
III.
CONCLUZII...............................................................................................................................23
IV.Bibliografie.....................................................................................................................................26
I.1.Delimitǎri conceptuale
Conform definiţiei,
dată de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura FAO (Food şi
Agriculture organization), şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii OMS în
"Codul Alimentarius", agricultura ecologică reprezintă un "sistem
integral de gestionare a procesului de producţie, care contribuie la
sprijinirea şi consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând
biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a
solului. Agricultura ecologică pune accent pe folosirea unor practici
de gestionare corespunzătoare, in loc de introducerea unor produse
fabricate afarǎ din ferma respectivă şi ia in consideraţie şi faptul cǎ
particularitǎţile fiecǎrei regiuni în parte necesită sisteme, bine
adaptate specificului acestei regiuni. Asta se poate realiza prin
folosirea, unde este posibil, a metodelor agronomice, biologice şi
mecanice in loc de folosire a materialelor sintetice pentru anumite
operaţii in cadrul sistemului. "Agricultura biologică respectă reguli
stricte, stabilite prin normele legislative.
Ca orice marcă comercială,
care garantează o mai înaltă calitate şi originea produselor,
agricultura biologică este strâns legată de respectarea unor reguli
stricte de producţie, stabilite prin anumite norme legislative
agricultura biologică trebuie controlată şi certificată. In scopul a
garanta consumătorului respectarea regulilor de producţie stabilite.
Agricultura ecologică este o
metodă de producţie care ţine cont de cunoştinţele tradiţionale ale
ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice în toate
disciplinele agronomice, răspunzând preocupărilor sociale fi ale
mediului înconjurător, fumizăndu-se consumatorilor produse de calitate
chiar şi în ţările mai sărace.
Obiectivul principal al
agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele naturale
ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice,
pesticidelor de sinteză şi a erbicideior, metodeie de prevenire jucând
un rol primordial în lupta împotriva dăunătorilor, boliior şi a
buruienilor.
Pentru a practica o agricultură în
armonie cu natura trebuie să se ţină seama de tehnicile biologice
utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile
socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă
a resurselor din agroecosisteme, fiind un factor esenţial pentru
obţinerea unor rezultate optime şi de lungă durată.
Principiile pe care este fondată
agricultura ecologică sunt universale, dar tehnicile utilizate sunt
adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de
tradiţiile locale.
Agricultura ecologică este o metodă care
necesită capacitate de observare şi de reflexie.
Foloseşte un potenţial ridicat de mână de lucru, necesitând deci locuri
noi de muncă, şi menţine ţăranii la munca câmpului, aspect important
într-o perioadă de şomaj, pe de o parte şi exod masiv din zonele rurale
către aglomerările urbane, pe de altă parte.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile:
- distribuirea echilibrată şi echitabilă a resurselor şi
accentuarea laturii calitative a producţiei ca atribute ale unei noi
concepţii despre redimensionarea creşterii economice.
- perfecţionarea, reorientarea sau chiar schimbarea
tehnologiilor, punerea lor sub control şi
monitorizarea riscurilor acestora.
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de
participare la luarea deciziilor privind ecologia şi mediu;
- asigurarea unui potenţial dezvoltat din punct de vedere financiar,
economic, uman, tehnologic.
Mediul şi resursele naturale trebuie să
fie recunoscute ca fundament al tuturor activităţilor umane, iar
protejarea lor trebuie să reprezinte o condiţie obligatorie pentru
dezvoltare.
Conceptul de dezvoltare durabilă se bazează pe
drepturi, obligaţii şi justiţie, presupunând: necesitatea de menţinere
a integrităţii mediului {Enviromental integrity):
- promovarea eficienţei economice (Economic
efficiency);
- menţinerea echităţii (Equity).
Dezvoltarea durabilă a ecosistemelor agricole şi
posibilitatea de a produce alimente de cea mai bună calitate, poate fi
considerată cea mai însemnată contribuţie a agriculturii în asigurarea
viitorului omenirii.
Agricultura durabilă (sustenabilă) este în primul rând
viabilă din punct de vedere economic, răspunde exigenţei cererii de
alimente sănătoase şi de calitate superioară, este o agricultură care
garantează protecţia şi ameliorarea resurselor naturale pe termen lung
şi le transmite nealterate generaţiilor viitoare.
O astfel de agricultură determină şi diversifică
activităţi economice deoarece materiile prime apar şi se prelucrează
prioritar în zonele rurale, dezvoltă infrastructura şi creşterea
potenţialului economic al satelor.
Deci, agricultura durabilă trebuie să fie:
- productivă;
- profitabilă;
- ecologică;
- să conserve resursele:
- echilibrată social şi uman
I.2Istoricul şi evoluţia agriculturii ecologice
Agricultura durabilă
este şi o problemă de educaţie, în spiritul respectării naturii şi a
cunoaşterii tradiţiilor. în condiţiile acestor moşteniri de cunoştinţe
teoretice şi practice, agricultura ecologică, în toate curentele sale,
propune actualizarea metodelor tradiţionale verificate timp de secole
şi îmbinarea lor cu metodele moderne. în scopul menţinerii şi creşterii
potenţialului productiv natural al solului.
Au existat trei mari curente
care şi-au lăsat amprenta în agricultura ecologică de azi:
A "Rudolf Steiner şi agricultura bio-dinamică"
In anul 1924 filozoful
austriac Rudolf Steiner, elev ai lui Goethe, lansează principiile
'"agriculturii biodinamice"
Spre sfârşitul vieţii,
Rudoif Steiner îşi exprimă conceptele şi orientările despre şi pentru
agricultură, propunând o agricultură "subtilă'' care ţine cont de
diversitatea "comunităţilor vegetale" şi de ciclurile de viaţă ale
acestora.
Este primul om care a intuit
noţiunea de "ecosistem". Sistemul preconizat de el a fost perfecţionat
şi completat de un discipol al său Dr. Pfeiffer. Datorită activităţii
acestuia agricultura biodinarnică este bine reprezentată în Germania,
Elveţia, Austria, Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., în ţările
nordice precum şi in unele ţări din lumea a treia.
B. "Sir A. Howard şi agricultura organică"
Sir A. Howard a lucrat
timp de 40 ani în India, în direcţia rezolvării problemei alimentare.
El a . reevaluat sistemele agricole tradiţionale şi a pus la punct
tehnologii mai puţin costisitoare dar cu exigenţe în muncă. Howard a
încercat să generalizeze agricultura taraneasca în
Anglia, începând încă din anii 1940-1945, iar în concepţia sa
fertilizarea organică a solului, puţin costisitoare, este singura
capabilă să întreţină capacitatile de productie ale solului.
A.Howard este la originea
mişcării anglo-saxone de agricultură organică şi a
"ASOCIAŢIEI SOLULUI”. El a preconizat compostarea materiei
organice pe platforme, procedeul ÎNDORE - descris în lucrarea sa
"Testament agricol", şi care influenţează creşterea rezistenţei
culturilor la paraziţi numai fertilizând solul cu acest compost.
C. "RUSH-MULLER şi agricultura biologica"
În
plină expansiune industrială, profesorul elveţian Rush, evaluează
caracterul limitat al resurselor omenirii. A căutat şi a găsit bazele
ştiinţifice ale unei noi agriculturi care să asigure subzistenţa
populaţie: fără a afecta potenţialul productiv al agriculturii şi care
se bazează exclusiv pe resurse reciclabile.
Pentru a menţine humusul, care este principala bogăţie agricolă, el
propune un compostaj de materie organică proaspătă la suprafaţa solului
care nu trebuie încorporată decât după fermentare.
În 1932 dr. Muller (biolog) pune la punct o metodă de agricultură
biologică după teoriile lui Rush, astfel încât în 1948 metoda
Rush-Muller a fost extinsă în agricultură şi se creează "Cooperativa
Muller"'. Această metodă este practicată şi astăzi mai ales în Elveţia
şi Austria.
Anterior au fost prezentate trei curente privitoare la un alt fel de
agricultură decât cea intensiv industrializată practicată curent pe
suprafeţele cele mai mari.
Din cele prezentate s-au desprins trei noţiuni, ca denumiri, respectiv:
• agricultura biodinamică - (R. Steiner) - ce presupune
înlocuirea îngrăşămintelor minerale cu compostul de gunoi de grajd,
produs pe cale aerobă, şi propune tratamente cu preparare
biodina-mizatoare care ridică nivelul fertilităţii solului, asigură
recolte agricole corelate cu starea soiului şi cu climatul, măreşte
rezistenţa plantelor la boli şi dăunători şi nu strică echilibrul
ecologic;
• agricultura organică (sir A. Howard) - practicată
in Anglia şi S.U.A.- se bazează pe fertilizarea solului cu composturi
organice, inclusiv cu dejecţii animaliere sau reziduuri urbane;
• agricultura biologică - (Rush-Muller) - presupune
păstrarea materiei organice la suprafaţa solului,care nu trebuie
încorporată decât după fermentare, iar cu ajutorul microorganismelor se
menţine un nivel corespunzător de humus.
Cele trei
denumiri se raportează Ia o agricultură alternativă, care refuză în
esenţă chimizarea, fiind opusă agriculturii intensiv-industrială.
Existenţa
numeroaselor concepte privitoare la denumirea agriculturii alternative
au dus la unele controverse şi în final nu s-a stabilit încă o denumire
acceptată de specialiştii în domeniu, pentru condiţiile din ţara
noastră.
Measnicov
M. (1999) încearcă să prezinte semnificaţia corectă a termenilor
utilizaţi, conform Micului Dicţionar Enciclopedic (1972) şi din
Dicţionarul Limbii Române Contemporane (1980).
Lucrarea
încearcă să înscrie tendinţele actuale şi necesitatea obţinerii unor
produse agricole curate de poluanţi, fără manipulări genetice etc, sub
denumirea generală de „agricultură ecologica".
Autorul
caută să stabilească termenii corecţi pentru:
- denumirea produsului agricol curat;
- denumirea şi tendinţele tipului de cultură;
- tipurile de exploataţii agricole.
Explicaţia
termenilor se raportează la:
- organic - care ţine de structura, esenţa, de
funcţiile unui organ sau ale unui organism, care este alcătuit din C şi
H uneori şi din alte elemente (O, N etc);
- biologic - care aparţin vieţii sau biologiei şi se
raportează la viaţă sau biologie.
Pentru produsele
agricole obţinute prin tehnologii strict controlate sau prin noi
tehnologii se folosesc termenii:
- naturale - opusul fiind artificiale, dar termenul
nu este corect deoarece indiferent de tehnologie produsele sunt
„naturale";
- organice — opusul fiind anorganice, termenul este
de neconceput deoarece toate produsele agricole, chiar şi resturile
sunt organice, adică produse de către organisme;
- biologice - opusul fiind nebiologice sau minerale,
dar care produse obţinute de la microorganisme, plante sau animale nu
sunt biologice?;
- ecologice . opusul fiind neecoiogice, deci curate
în sensul actual al noţiunii de ecologic, neîngrăşate chimic,
nepesticidate, nemanipulate genetic, fără surplus de radiaţii
etc. .
Pe baza acestor
explicaţii Measnicov M. a ajuns la concluzia că este logic să se
folosească noţiunea de "ecologic"'care pare cea mai potrivită cu
realitatea înţelesului acestei noţiuni. însă termenul se referă ia
calitatea produselor agricole obţinute în urma proceselor tehnologice
de cultură.
Grupările
respective se raportează ia suprafeţele agricole în general, respectiv
la sectoarele agricol şi horticol.
În privinţa
sectorului legumicol, suprafeţele sunt în general de 2-5 ori mai mici
(în funcţie de situaţie).
În final se consideră
că produsele agricole vor fi „ecologice" iar sistemul de cultură
''durabil ", cu o tentă majoră de protecţie a mediului înconjurător,
folosind tehnologii verificate, seminţe selecţionate, fără manipulări
genetice, încercându-se păstrarea diversităţii vegetale.
Tipul de exploataţie va fi
stabilit corect ca suprafaţă, regim şi proprietate, conducere. Acest
lucru este necesar pentru următorii ani, până când vor evolua
concepţiile agronomice, putând fi ajustat şi modificat în funcţie de
noile realităţi.
Agricultura ecologică se
impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate care au la bază date
ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre viaţă, muncă şi
agricultură, cu eficienţă sporită şi care poate asigura produse în
concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor.
Relaţia AGRICULTURĂ - ALIMENTAŢIE
- SĂNĂTATE este din ce în ce mai evidentă, deoarece în mare parte
„bolile civilizaţiei" sunt puse pe seama unei alimentaţii
necorespunzătoare calitativ, urmare a exceselor de utilizare a
chimizării în cadrul tehnologiilor intensive şi ca atare piaţa
produselor ,bio" este din ce mai căutată şi mai apreciată.
Agricultura ecologică este considerată
ca fiind singura alternativă pentru mileniul trei. Europa şi în special
statele occidentale, au început sâ-şi organizeze această activitate
încă din anii 1935-1940, dar primele semne de recunoaştere a
activităţii productive şi comerciale datează din anul 1980, când
agricultura ecologică este recunoscută atât de piaţă, cât şi de către
guverne, organisme naţionale şi internaţionale. După anul 1990
dezvoltarea devine spectaculoasă, astfel ca la nivelul anului 1997
agricultura ecologică în Europa occidentală va deţine o pondere de
0,44% din suprafaţa agricolă, respectiv 1.995.435 ha, iar în anul 1999
să ajungă la 2,1% din total, respectiv 2.858.339 ha. Se evidenţiază în
acest sens ţări ca Italia, Australia. Spania. Marea Britanie. Germania.
Franţa etc.
Statistici recente publicate de SOEL -
SURVEY (2004), INFOAM, EUROSTAT, şi USDA arată că agricultura ecologică
este în plină ascensiune, practicându-se în peste 100 de ţări din 5
continente, dar inclusiv reuşite şi preocupări în multe alte ţări.
În 2003, numarul cel
mai mare de ferme ecologice era în Italia ( 56,4 mii hectare), Turcia (
18,4 mii hectare), si Austria ( 18,3 mii hectare), iar procentul cel
mai mare de ferme ecologice din numarul total de ferme era în
Liechtenstein ( 28%), Elvetia ( 10,2 %) si Austria ( 9,3 %).
În majoritatea ţărilor producătoare
există organisme naţionale care protejează şi controlează producţia
„ecologică".
În 1972 s-a constituit Federaţia
Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică
(I.F.O.A.M.-înternational Federation of Organic Agriculture Movements)
cu sediul în Germania care grupează peste 500 de organizaţii de
agricultură ecologică şi peste 80 de ţări.
I.F.O.A.M. organizează manifestări
ştiinţifice, simpozioane, congrese mondiale, editează lucrări
ştiinţifice şi de popularizare, adoptă la Congresele mondiale ..Caietul
de sarcini cadru" important în unificarea mişcărilor de agricultură
biologică, unde orice ţară poate interveni, corecta sau substitui unele
prevederi.
Principiul de bază al agriculturii ecologice
este ,,de a dezvolta agricultura ca un organism şi a o considera ca un
ecosistem care se modelează în natură şi constituie o alternativă la
intensivizare la specializare şi la dependenţă faţă de utilizarea
produşilor chimici".
I.3Principalele obiective ale agriculturii ecologice
- să realizeze produse agricole de înaltă calitate
nutritivă şi în condiţii eficiente;
- să dezvolte şi să întărească sistemele vii pe
parcursul ciclurilor de producţie;
- să menţină şi să amelioreze fertilitatea solului pe
termen lung;
- să evite toate formele de poluare care pot rezulta
din practica agricolă;
- să permită agricultorilor o remunerare justă ca
satisfacţie a muncii lor şi un mediu de lucru sigur şi sănătos.
- sǎ promoveze şi diversifice ciclurile biologice în cadrul
sistemelor agrare, respectând micro-organismele, flora si fauna
solului, culturile si cresterea animalelor;
- sa mentina si sa amelioreze fertilitatea solurilor pe
termen lung;
- sa utilizeze atât cât se poate resursele naturale si
reciclabile la nivel local;
- sa puna la punct sisteme agricole cât mai
autosuficiente, în ceea ce priveste materia organica si elemente
nutritive;
- sa asigure tuturor animalelor conditii de viata cât mai
putin contrarii aspectelor fundamentale ale comporta-mentului lor
natural;
- sa mentina diversitatea genetica a sistemelor agricole,
a mediului lor, inclusiv protectia plantelor si a animalelor salbatice;
- sa tina cont de impactul tehnicilor culturale asupra
mediului si a relaţiilor sociale.
I.F.O.A.M.- înglobând toate cele trei curente ale
agriculturii ecologice prezintă în caietul de sarcini elemente
specifice tuturor. Ele nu se contrazic ci se completează având la bază
aceleaşi principii, dar mai ales aceleaşi obiective nobile ale
„menţinerii sănătăţii pământului, plantelor, animalelor şi omului".
I.4Bazele ştiinţifice ale agriculturii ecologice
Agricultura ecologică are la bază
preocuparea conştientă de a urmări descoperirile ştiinţelor biologice.
Agricultura ecologică este
ştiinţifică, ea integrând progresele ştiinţei vieţii, dar se sprijină
şi pe „respectul faptelor" care obligă să se reţină practicile ale
căror efecte sunt bune. chiar dacă explicaţia corelaţiilor acestora se
face încă defectuos, datorită insuficienţei sau lipsei de cercetări
aplicative.
Principalele elemente practice la
care se raportează agricultura ecologică se referă la:
- menţinerea unor proporţii convenabile la nivelul exploataţiei
agricole între diferitele grupe mari de plante, prsaecum şi realizarea
unor asolamente cât mai variate şi de lungă durată:
- efectuarea de asociaţii de culturi respectând
principii ecologice;
- fertilizarea la suprafaţa solului, fără încorporare
de materie organică proaspătă;
- lucrări moderate asupra solului;
- prevenirea atacurilor de boli şi dăunători,
folosindu-se mijloace fizice, tehnologice şi fitoterapeutice;
- extinderea lucrărilor manuale şi reducerea celor mecanice
specifice în agricultură clasică.
I.5Avantajele agriculturii ecologice
Aer, apă şi produse agroalimentare mai puţin
contaminate
Prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai
bună în principal prin faptul că nu se mai utilizează produse chimice
care se pulverizează.
Prezenta pesticidelor în apa potabilă a devenit o problema din ce în ce
mai mare, agricultura convenţională fiind principala sursa de
contaminare a apei cu nitraţi, nitriti, bacterii, pesticide.
Neutilizarea pesticidelor determină un risc mai mic de contaminare a
produselor agricole. Produsele agricole sunt produse sănătoase, sigure
pentru consumul uman si animal.
Condiţii sigure de muncă pentru agricultori
Agricultorii care practică agricultura ecologică sunt expuşi mai puţin
riscului contaminării cu pesticide. Este cunoscut faptul că mulţi
agricultori mor anual sau reprezintă diverse afecţiuni grave, acestea
fiind cauzate de utilizarea pesticidelor.
Biodiversitate
Scăderea biodiversităţii în sistemele agricole convenţionale are
următoarele cauze: specializarea, intensificarea, lipsa fermelor mixte,
lipsa terenurilor necultivate, folosirea pesticidelor (insecticide,
erbicidde, fungicide).
Utilizarea pesticidelor reprezintă un pericol atât pentru plante,
pentru animale, cât şi pentru om, Pesticidele ameninţă existenta
anumitor specii sălbatice de plante şi animale, cu implicaţii deosebite
de-a lungul lanţului trofic. Prin utilizarea pesticidelor se reduc
considerabil sursele de hrană pentru pasări. În fermele ecologice se
observă o creştere a numărului şi a speciilor de pasări.
Rotaţia culturilor practicată în fermele ecologice menţine
durabilitatea solului, determină un număr mai mic de probleme cauzate
de boli, dăunători si buruieni. Agricultura ecologică contribuie la
realizarea unui peisaj mult mai variat şi asigură o biodiversitate mai
mare.
Sol fertil şi sănătos
Agricultura convenţională a determinat scăderea conţinutului de materie
organică din sol şi acumularea de compuşi toxici. În practica ecologică
fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin metode biologice,
precum: rotaţia culturilor,Lucrări manuale, prăşit, compostare, mulcire
prin folosirea ongrasamintelor organice se măreşte şi se menţine
procentul de materie organica a solului.
Reducerea pierderilor de elemente nutritive prin
levigare
Neutilizarea îngrăşămintelor chimice şi aportul de îngrăşăminte
organice reduc riscul spălării substanţelor nutritive, o problema în
multe ţări şi o ameninţare pentru apa potabilă.
1
Reducerea eroziunii solului
Eroziunea solului este determinată şi de scăderea conţinutului de
materie organică a solului care se realizează în agricultura
convenţională prin utilizarea îngrăşămintelor chimice de sinteză,
acestea determinând şi distrugerea structurii solului. Ameliorarea
structurii solului cât şi reducerea eroziunii se poate realiza prin
menţinerea terenului acoperit cât mai mult timp posibil, fie prin
mulcire, fie prin cultivarea unor culturi de acoperire.
Utilizarea eficienta a apei
Ameliorarea solului prin creşterea conţinutului în materie organică şi
îmbunătăţirea structurii acestuia, precum şi o mai buna acoperire prin
mulcire sau prin culturi acoperitoare duc la reducerea consumului de
apă în agricultura ecologică, conţinutul ridicat al solului în materie
organică în sistemele de agricultură ecologică duce
la o mai bună reţinere şi conservare a apei în sol, ceea ce are ca
efect reducerea cheltuielilor cu irigarea.
Calitatea nutritivă a produselor ecologice
Produsele ecologice se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în
substanţă uscată, respectiv în aminoacizi, vitamine, săruri minereale,
oligoelemente. Produsele agroalimentare ecologice sunt lipsite de
metale grele.
Protecţia mediului inconjurator
Agricultura ecologica urmăreşte păstrarea nealterată a mediului prin
folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor minerale mai puţin
solubile, a composturilor, a îngrăşămintelor verzi, a preparatelor
vegetale. Folosirea pestieidelor este interzisă, fiind permise doar
produsele ce nu dăunează plantelor, bazate pe săruri minerale simple
sau extracte de plante.
Agricultura ecologică minimizează problemele globale de mediu, precum:
ploaia acidă, incalzirea globală, reducerea biodiversităţii,
deşertificarea. Agricultura ecologică reduce emisia de gaze
răspunzătoare de efectul de sera (C02, metan, oxizi de azot). Emisia de
C02 într-un sistem ecologic este mai mică cu 40-60% la nivelul unui
hectar decât într-un sistem de agricultură convenţională. Emisiile de
oxizi de azot sunt mai mici datorită neutralizării îngrăşămintelor
chimice cu azot. Metanul este emis în cantitate mai mica deoarece
densitatea animalelor în fermele zootehnice este redusă.
Utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile
Agricultura ecologică este bazată pe practici care necesita multă
muncă manualaă. Aceiaşi cantitate de alimente poate fi produsa în
agricultura ecologica cu 19% mai puţină energie comparativ cu sistemul
de agricultură convenţională. Produsele agricole ecologice parcurg o
distanţă mai mică de la producător la consumator, fiind preferate în
stare proasptă şi neprelucrate.
Reducerea riscurilor agricultorilor
Terenurile agricole cultivate în sistem ecologic rezistă mai bine la
intemperiile climatice, plantele prezentând o toleranţă mai mare la
factorii climatici restrictivi (seceta, ploi abundente).
Protejarea generaţiilor viitoare
Copii sunt expuşi mai mult decât adulţii la efectul nociv al
pestieidelor folosite în agricultura convenţională. Folosirea
produselor agroalimentare ecologice în alimentaţia copiilor va avea un
efect pozitiv asupra dezvoltării acestora.
Economice
Piaţa produselor agricole ecologice este în plină expansiune, în
special în ţările industrializate. Cererile tot mai mari de produse
agricole ecologicce din partea consumatorilor determină pe mulţi
fermieri să treacă la practici ecologice. Agricultura ecologică poate
constitui o sursă de profit pentru micii fermieri, pentru fermele de
tip familial.
I.6 Dezavantajele agriculturii ecologice
• Nivel scǎzut al randamentelor
În agricultura ecologica
productiile pe unitatea de suprafata
sunt mai scazute comparativ cu sistemele agricole conventionale.
Scǎderea randamentelor se înregistreaza mai ales în perioada de
conversie de la agricultura conventionala catre agricultura ecologica,
fiind necesar un timp pâna ce la nivelul ecosistemului agricol se
restabileste un echilibru ecologic, dupa care nivelul productiilor se
stabilizeaza.
• Pretul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai
ridicat decât cel al produselor conventionale
Tehnicile specifice de productie utilizate în
sistemele de
agricultura ecologica la care se adauga productiile ceva mai mici decât
în sistemele conventionale fac ca pretul de productie sa fie ceva mai
ridicat. Ca atare, daca în tarile dezvoltate acestea sunt accesibile
majoritatii populatiei, în tarile mai putin dezvoltate, unde înca este
important aspectul cantitativ al alimentatiei, produsele ecologice sunt
accesibile segmentului de consumatori cu posibilitati financiare peste
medie populatiei.
• Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice
Chiar în tarile dezvoltate unde
agricultura ecologica detine o
pondere mai importanta, aceasta a fost si mai este înca sustinuta prin
diferite pârghii economice (prime, scutiri de taxe etc.). În prezent,
când aceste forme de sustinere a agriculturii ecologice sunt eliminate
din diferite motive, se constata revenirea unor agricultori la sistemul
de agricultura conventionala.
Necesitatea sustinerii
agriculturii ecologice este cu atât mai
importanta cu cât aceasta este în stadii incipiente de dezvoltare în
anumite tari.
• Produsele ecologice sunt adeseori susceptate a
toxice. Ca
urmare a unei tehnologii deficitare de-a lungul procesului de
productie, dar si al conservarii si pastrarii produselor agricole cu
privire la combaterea bolilor, consumatorii sunt pusi în situatia de a
alege între posibilitatea prezentei micotoxinelor în produsele
ecologice si prezenta reziduurilor de pesticide în produsele agricole
rezultate în sistemele de agricultura conventionala.
•
Caracteristici organo-leptice (aspect, gust) uneori deficitare la unele
produse agricole.
Exista posibilitatea ca unele
produse ecologice, ca urmare a
neutilizarii de produse chimice de combatere a bolilor si daunatorilor,
a regulatorilor de crestere si a altor substante chimice, sa aiba un
aspect comercial deficitar ( ex. fructe mai mici, cu pete pe ele etc.),
dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de valoarea nutritiva
si biologica a acestor produse.
•
Prezenta produselor ecologice false pe piata
Anumiti comercianti sunt atrasi de
pretul si profitul mare al
produselor ecologice si comercializeaza produse agricole conventionale
ca fiind produse ecologice.
•
Controlul si procesul de certificare trebuie sa fie ameliorat.
Pentru ca produsele ecologice sa
fie comercializate pe piata sub
aceasta forma, acestea trebuie sa fie controlate si verificate de catre
laboratoare autorizate. Aceste laboratoare trebuie sa fie accesibile
producatorilor agricoli, atât ca timp si spatiu, cât si din punct de
vedere financiar. De exemplu, produsele ecologice obtinute în România
sunt trimise pentru control unor laboratoare din alte tari, aceasta ca
urmare a neexistentei înca a unor astfel de laboratoare autorizate la
noi în tara.
•Lipsa sistemelor de
cercetare si extensie pentru agricultura ecologicǎ.
Chiar daca s-au facut
unele progrese în ceea ce priveste
cercetarea si extensia cu privire la agricultura ecologica,
comparativ
cu activitatile similare desfasurate în cadrul agriculturii
conventionale acestea sunt înca nesemnificative.
II.PROTECŢIA AGROSISTEMELOR
II.1. Asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor
Ecosistemul reprezintă o unitate fundamentală, funcţională a biosferei,
cu un tip determinat al interacţiunilor componentelor anorganice şi
organice şi configuraţie energetică proprie, care asigură desfăşurarea
ciclurilor bio-geochimice şi transformările de energie în fragmentul
dat al scoarţei terestre. Se constituie în ecosisteme lacurile,
pădurile, pajiştile, culturile etc, cu fauna şi flora lor. Structura
unui ecosistem natural este constituită din patru componente. Prima
este componenta abiotică reprezentată de resursele energetice şi
trofice ale mediului, a doua este componenta producătoare de materie
organică şi anume biomasa vegetală, a treia este componenta
consumatoare de materie organică, reprezentată de organismele ierbivore
şi carnivore şi a patra este componenta descompunătorilor reprezentată
de microorganismele care descompun şi mineralizează resturile organice.
Pentru asigurarea
biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor trebuie respectate anumite
condiţii:
Folosinţa diversificată a terenurilor agricole
Principiul ecologic, conform căruia "solul are dreptul la vegetaţie"
trebuie permanent avut în vedere. Aceasta înseamnă că, în condiţii
naturale de climat, este necesar ca solul să fie acoperit permanent cu
vegetaţie diferită care-i asigură regenerarea şi refacerea şi îl
protejează de acţiunea distructivă a unor factori naturali agresivi,
cum este eroziunea hidrică, mai ales pe terenurile situate în pantă.
Acest principiu nu este respectat în unele sisteme agricole, solul
fiind periodic lipsit de vegetaţie şi supus astfel acţiunii agresive a
factorilor naturali care determină degradarea solului, mai ales în
orizontul de suprafaţă. Aşa se explică intensificarea degradării
solului prin destructurare (pierderea stabilităţii hidrice a macro şi
microagregatelor structurale) şi apariţia proceselor de crustificare,
compactare de suprafaţă, eroziune eoliană cu efecte grave asupra
germinaţiei şi răsăririi culturilor agricole şi a dezvoltării lor mai
ales în primele stagii de vegetaţie. Aceste efecte negative pot fi
reduse prin introducerea îngrăşămintelor verzi, a mulciului vegetal, a
culturilor ascunse, a unei rotaţii adecvate a culturilor corelată cu
speeificul local.
Habitatul sau mediul de viaţă al speciilor
sălbatice trebuie protejat si conservat
În zonele agricole, speciilor de animale şi plante sălbatice trebuie să
li se rezerve spaţii suficiente de habitat natural, care nu vor fi
cultivate. Marginile de drum, canalele de drenaj şi de irigaţii,
haturile, zonele umede, pajiştile şi fâneţele, păşunile, curţile din
jurul caselor, malurile şi îndiguirile apelor curgătoare şi ale
lacurilor, vâlcelele şi crângurile, toate pot contribui li păstrarea
habitatului natural al diverselor forme de viaţă şi, de aceea, ele
trebuie protejate şi conservate.
Protecţia tuturor speciilor trebuie garantată
Protecţia speciilor sălbatice, precum şi a celor domestice sau a
plantelor cultivate reprezintă condiţia fundamentală pentru asigurarea
biodiversităţii. Măsurile de protecţie a speciilor şi a mediului sunt
valabile şi se aplică începând cu gospodăriile individuale până la
marile exploataţii agricole.
Protecţia şi conservarea bogăţiilor naturale,
culturale, istorice
Ca orice ţară, România are o îndelungată istorie în ceea ce priveşte
evoluţia sociodemografică şi economică. Schimbările permanente, uneori
dramatice, au avut un impact puternic asupra ecosistemelor naturale şi
mediului înconjurător. Pădurile au fost şi sunt exploatate neraţional,
fără a mai fi regenerate corespunzător; pajiştile, fâneţele şi păşunile
naturale nu sunt supuse unor programe de supraveghere şi conservare. De
asemenea, trebuie conservate corespunzător ecosistemele în care s-au
păstrat obiective de patrimoniu istoric şi cultural, ca documente şi
mărturii vii ale istoriei mi¬lenare a poporului român.
II.2.Agricultura ca factor poluant al mediului
Agricultura, alături de industrie poate deveni una
dintre sursele
importante de agenţi poluanţi cu impact negativ asupra calităţii
mediului ambiental prin degradarea sau chiar distrugerea unor
ecosisteme. Astăzi, este practic unanim acceptat faptul că agricultura
intensivă poate conduce la poluarea solului şi a apei prin utilizarea
excesivă a îngrăşămintelor, a pesticidelor, a apei de irigaţie
necore-spunzătoare calitativ şi cantitativ, în special pe terenurile
arabile excesiv afânate prin diferite lucrări.
Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive, se pot
acumula în cantităţi ce depăşesc limitele maxim admisibile, atât în
sol, cât şi în apele de suprafaţă şi subterane. Printre aceşti agenţi
poluanţi se regăsesc: reziduurile zootehnice, nămolurile orăşeneşti (de
canalizare şi menajere), nămolurile provenite de la procesarea sfeclei
de zahăr, a inului şi cânepii, a celulozei etc, care pot conţine peste
limitele maxim admisibile metale grele, substanţe organoclorurate din
clasa HCH şi DDT, triazine, compuşi ai azotului şi fosforului (nitraţi
şi fosfaţi) etc, dar şi diferiţi agenţi patogeni.
Printre consecinţele nocive ale acestor substanţe menţionăm în mod
special efectele cancerigene şi mutagene, acumularea în verigile
lanţului trofic, toxicitate mare etc, toate contribuind la perturbarea
gravă a echilibrului natural.
Nitraţii pot genera nitriţi care în cantităţi mari au efecte nocive
asupra sănătăţii umane. De asemenea, dacă fosfaţii şi nitraţii ajung pe
diferite căi în apele stătătoare, contribuie la producerea şi
intensificarea procesului de eutrofizare, care, în final, determină
degradarea acestora şi distrugerea parţială sau chiar totală, a faunei
prin eliminarea oxigenului şi formarea unor compuşi chimici nocivi.
Irigaţia şi drenajul incorect,
asociate cu alte practici
necorespunzătoare (monocultură sau asolamente de scurtă durată, afânare
excesivă a solului cu precădere prin lucrări superficiale numeroase,
nerespectarea perioadelor optime de lucrabilitate şi traficabilitate a
solului etc, lucrarea solului pe terenurile situate în pantă din amonte
în aval etc) la care se mai adaugă o gestionare şi utilizare
necorespunzătoare a terenurilor agricole şi o folosire iraţională a
fondului forestier, determină apariţia şi intensificarea degradării
fizice a solului prin procese ca: destructurarea, compactarea,
mistificarea, eroziunea eoliană şi hidrică, contribuind în acest mod şi
mai mult la sensibilizarea, favorizarea şi accentuarea poluării, pe
diferite căi, a principalelor componente ale mediului înconjurător.
II.3Mijloace de protectie a agrosistemelor
Strategia optima de control al acestor
populatii va implica
întotdeauna recurgerea la mai multe tipuri de interventie, cu o anumita
variabilitate, dar si selectie în aplicarea lor.
Astazi, omenirea dispune de trei tipuri
de mijloace de lupta si anume:
a)- mijloace ecologice;
b)- mijloace genetice;
c)- mijloace chimice.
a)Mijloace ecologice. Gestionarea corecta a populatiilor de
daunatori se bazeaza, mai întâi, pe o cunoastere solida a ecologiei
speciei în cauza, atât în conditiile locale ale culturii de protejat,
cât si, eventual, în conditiile sale de
origine.
Obiectul acestei
gestionari este acela de a mentine densitatea populatiei sub
un prag critic de daunare economica.
Principalii factori
ecologici care intervin în dinamica si stabilizarea populatiilor de
potentiali daunatori sunt:
- densitatea specifica a comunitatii;
- prezenta pradatorilor si a parazitiilor eficace
(îndeosebi specii specializate);
- estimarea, previzibilitatea resurselor;
- dezvoltarea (starea) fiziologica a plantelor sau a
animalelor de protejat;
- spatiul vital al populatiilor de plante si animale.
Înca de la începutul
secolului, numarul mare al catastrofelor
cauzate de daunatori agriculturii a fost atribuit practicarii
monoculturilor. Acestea se rup de eterogenitatea ecosistemelor naturale
si reduc diversitatea specifica a faunei asociate.
Rezulta deci ca
agricultura moderna, durabila, are absoluta
nevoie de asolamente, de alternanta culturilor, care întrerupe fluxul
nutritiv al fitofagilor specializati, întrerupând, în acelasi timp,
fluxul de înmultire. Densitatea daunatorului se stabilizeaza sub limita
critica de daunare, iar interventiile chimice sunt adesea inutile. De
acest foarte important aspect nu se mai tine deloc seama în
agrosistemele României la sfârsit de mileniu II.
Exista, astazi,
suficiente date experimentale si practice care
demonstreaza ca pradatorii, parazitii sau agentii patogeni pot fi
folositi cu un anumit succes în lupta contra insectelor daunatoare sau
a buruienilor. Ca exemplu, poate fi data buburuza Novius cardinalis
care, introdusa în California din Australia, la începutul secolului
XIX, a stopat proliferarea co-omidei Icera purchazi, un periculos
parazit al citricelor de origine australiana. De atunci, au fost
realizate numeroase alte lansari entomofage în diverse regiuni ale
lumii, adesea cu succese notabile.
Se considera,
astazi, cǎ protectia cerealelor fata de diverse
lepidoptere ca daunatori, va fi din ce în ce mai mult asigurata cu
ajutorul microhymenopterelor parazite ale oualor de fluturi.
Calamitatea de
catre insecte a diferitelor agrosisteme sau a
padurilor se poate datora si unor specii induse. În absenta unor
inamici naturali si aprovizionati abundent cu hrana, insectele
daunatoare cunosc o crestere exponentiala a efectivelor lor si
provoaca, rapid, pagube considerabile. Cazurile gândacului din Colorado
la cartof si ale filoxerei la vita de vie sunt bine cunoscute. Ele au
obligat agricultorii sa-si schimbe soiurile si tehnologiile de cultura.
Investitiile au fost imense.
b)Mijloace
genetice. Protectia chimica a culturilor a
devenit astazi foarte costisitoare, atât pentru productia, recolta în
sine, cât si pentru mediul înconjurator. Din aceste motive, cercetari
tot mai numeroase sunt orientate, astazi, catre selectia si utilizarea
de soiuri rezistente fata de o gama larga de paraziti.
Aceasta rezistenta trebuie
obtinuta, însa, fara a neglija
însusirile favorabile obtinute în alte planuri (nivel de productie,
calitate etc.). Geneticienii au înregistrat deja numeroase succese în
acest domeniu. Astfel, grâul Roazon, creat de cercetatorii de la
I.N.R.A. Franta, prin hibridare cu o specie salbatica, rezista bine la
majoritatea parazitilor periculosi actuali, fara a se pierde din
productivitate. Soiul de grâu românesc A-15, creat de prof. sisesti,
s-a dovedit ani de zile, extrem de rezistent la boli si daunatori,
nefiind nevoie de tratamente la productii relativ modeste.
Hibrizii timpurii de
floarea-soarelui si porumb, având o
crestere foarte rapida, sufoca prin concurenta interspecifica
buruienile, tratamentele de interventie chimica fiind nesemnificative.
Din nefericire, cercetarea de specialitate din România a suferit, în
ultimii 10 ani, degradari de asemenea natura, încât s-a pierdut
identitatea genetica a soiurilor performante de grâu (prin purificare),
pierzându-se caracteristici esentiale ale soiurilor locale, precum
nivelul productiei, continutul si calitatea glutenului, ca si
rezistenta la bolile foliare si cele ale spicului.
Rezistenta
plantelor fata de insecte si micro-organisme
risca, cu atât mai putin sa dispara, cu cât ea depinde de mai multi
factori genetici diversi. Atunci când rezistenta este data de un singur
caracter, exista riscul ridicat de a aparea un nou descendent al
parazitului, capabil sa deturneze mecanismul genetic în cauza, mai
ales, daca teritorii întinse sunt cultivate cu acelasi soi sau hibrid.
c)Mijloace chimice. Asa cum s-a aratat, ele sunt fie
substante toxice de sinteza (pesticide), fie substante biologice
naturale sau de sinteza, compusi care intervin în biologia daunatorului
vizat. Pesticidele trebuie considerate, întotdeauna, ca o arma de
rezerva, cu care se poate interveni suplimentar sau auxiliar în
interiorul unei strategii globale de gestionare ecologica a populatiei
calamitate sau, si mai corect spus, a sistemului „ daunatori – planta –
mediu”.
Utilizarea unor
arme chimice de origine biologica da deja
rezultate excelente si deschide astazi perspective foarte interesante.
Se cunoaste ca reproductia, comportamentul si dezvoltarea insectelor
sunt guvernate de diverse semnale chimice, eliberate de însesi
insectele în cauza, sau de planta care le gazduieste. Este posibil,
astazi, a se folosi aceste substante care se împart în trei grupe si
anume:
- fermoni de atractie sexuala;
- hormoni juvenili;
- ecdisoni (hormoni de napârlire).
Cu asemenea
produse se pot capta si elimina o cantitate
considerabilǎ de insecte sau putem împiedica dezvoltarea si, mai ales,
reproducerea lor. În România s-au facut stropiri cu fermoni sexuali,
produsi la Cluj-Napoca în plantatiile de meri, derutând în asa masura
masculii, încât reproductia nu a mai putut fi posibila.
Protecţia
unei culturi sau a unei pǎduri implicǎ o analizǎ
de ansamblu a sistemului ecologic în cauza si poate aduce dificultati
însasi gestiunii sale. Interactiunile sunt numeroase si complexe, mai
ales în cazul ecosistemelor forestiere, dar si a sistemelor agricole.
Elaborarea celui mai potrivit management de protectie a acestor
sisteme, luarea unei decizii pertinente, necesita recurgerea la tehnici
de modelare si simulare.
În
esenţa, în protecţia agrosistemelor nu trebuie deloc
subestimate posibilitatile oferite de tehnicile culturale. În numeroase
cazuri, argumentate si de cercetarea stiintifica, agricultorii au
reusit sa opreasca sau sa previna înmultirea unui anumit numar de
daunatori, prin utilizarea unor tehnici agricole potrivite, care se
refera la alegerea rotatiei culturilor, a asolamentului, a datei şi a
densitaţii de semǎnat, a lucrǎrilor solului, a sistemului de îngrasare
si a distrugerii resturilor si plantelor-gazdǎ pentru dǎunatori.
III. CONCLUZII
Agricultura ecologică are o mare contribuţie la o dezvoltare economică
de durată şi joacă un rol important în îmbunătăţirea condiţiei
mediului, prezervarea solului, îmbunătăţirea calităţii apelor,
biodiversificare şi protejarea naturii.
Agricultura ecologică poate să meargă înainte în economia rurală şi să
o facă viabilă prin extinderea activităţilor economice cu valoare
adăugată mare şi prin generarea de locuri de muncă în zone rurale.
În majoritatea industriilor de procesare a alimentelor şi în
vinificaţie există o mare lipsă de capacitate pentru valorificarea
strugurilor, cărnii şi legumelor, fapt care limitează volumul
produselor exportabile.
Pentru a fi validate ca fiind ecologice şi a fi scoase pe piaţă
produsele alimentare trebuie să aibă pe etichete referinţe explicite
referitoare la metodele ecologice de producţie a acestora şi referitor
la certificarea de evaluare a calităţii emisă de o organizaţie
supervizoare. Fermele ecologice reprezintă un nou sector.
România beneficiază de condiţii corespunzătoare pentru a promova
agricultura ecologică, cum ar fi:
■ sol fertil şi productiv;
■ agricultura tradiţională românească se bazează pe
abordări care nu
dăunează mediului şi există posibilităţi de a identifica zone ecologice
nepoluate unde agricultura ecologică ar putea fi dezvoltată;
În vederea dezvoltării sectorului agro-ecologic şi pentru îmbunătăţirea
competitivităţii produselor ecologice pe pieţele de export trebuie
identificate şi implementate următoarele:
■ captarea şi reţinerea de mai multă valoare pe
componenta naţională
a lanţului valoric prin orientarea producţiei şi a vânzărilor către
produse primare şi produse de procesare, promovarea produselor
ecologice de export româneşti;
■ acoperirea nişei de piaţă existentă prin
identificarea de noi pieţe de export şi
consolidarea
pieţelor existente;
■ implementarea legislaţiei elaborate pentru acest
sector pentru a
consolida sistemul de control prin masuri suplimentare menite să
supervizeze organismele de inspecţie şi certificare pentru a creşte
calitatea produselor exportate;
■ crearea unui sistem corespunzător de producţie,
procesare şi
marketing pentru produse ecologice, menit să satisfacă nevoile pieţelor
interne şi externe;
■ promovarea exporturilor produselor ecologice
româneşti prin dezvoltarea activităţii de cercetare;
■ îmbunătăţirea formării profesionale a tuturor
actorilor implicaţi în sectorul ecologic:
-crescători,
-procesatori,
-inspectori,
-experţi de la minister,
-exportatori si importatori.
■ crearea de grupuri organizate de producători pentru
extinderea producţiei şi a pieţii.
În mod strategic obiectivul calitativ al sectorului este poziţionarea
agriculturii ecologice în centrul agriculturii naţionale, ca un pivot
pentru dezvoltarea de durată în mediul rural.
Principalul obiectiv al politicii agricole a UE referitor la
dezvoltarea rurală este promovarea şi dezvoltarea unei relaţii
compatibile între agricultură şi mediu.
Obiectivul cantitativ este de a extinde zona cultivată prin metode
ecologice la 150.000 hectare în 2007 şi crearea unei pieţe interne cu
produse ecologice. România are mari oportunităţi de promovare si
dezvoltare a agriculturii ecologice datorită unei suprafeţe agricole de
14,8 milioane hectare şi a solurilor nepoluate. Creşterea participării
producătorilor agricoli ecologici la evenimente economice din ţară sau
din străinătate (BioFach 2006).
Prin examinarea lanţului valoric şi a cerinţelor consumatorilor de pe
piaţa internaţională au putut fi identificaţi următorii factori critici
de succes:
■ preţ;
■ sortimente;
■ ambalaj – branding;
■ disponibilitate.
Atingerea ţintelor de export este legată de alte obiective (pe termen
scurt, mediu şi lung) care pot contribui la îmbunătăţirea
competitivităţii sectorului ecologic românesc în perioada viitor:
■ creşterea numărului de operatori din acest sector
care primesc
sprijin financiar din partea Programelor Guvernamentale Româneşti;
■ creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale
(ONG) în acest
sector prin programe pentru dezvoltarea comerţului cu produse ecologice;
■ creşterea numărului de exportatori implicaţi activ
în programele
pentru dezvoltarea comerţului cu produse agricole ecologice, în zone
dezavantajate;
■ spijinirea exploatărilor comerciale în agricultura
ecologică, pentru a fi mai des întâlnite pe piaţă;
■ asocierea micilor producători din domeniul
agriculturii ecologice
în scopul de a coopera în marketingul produselor ecologice;
■ creşterea numărului de organizaţii municipale şi
regionale
implicate direct în implementarea Strategiei Naţionale de Export din
faza iniţială;
■ creşterea numărului de unităţi de procesare locală
şi de proiecte pentru investiţii străine directe;
■ creşterea investiţiilor în activităţile înrudite
exporturilor în zonele rurale;
■ creşterea numărului de angajaţi din unităţile
exportatoare care implementează reglementările agriculturii ecologice;
■ creşterea investiţiilor în activităţi legate de
produse agricole
ecologice exportabile din zone rurale mai puţin dezvoltate;
■ creşterea volumului de producţie al agriculturii
ecologice;
creşterea numărului de noi companii implicate în activităţi
exportatoare de produse agricole ecologice primare şi procesate;
■ creşterea numărului de module de exploatare optimă
prin asocierea fermelor agricole şi de animale;
■ creşterea capacităţilor specifice de procesare din
agricultura ecologica;
■ îmbunătăţirea capacităţii în termeni de produse şi
valoare adăugată;
■ creşterea serviciilor de orientare spre exportul
produselor agricole ecologice;
■ diversificarea speciilor exportabile cultivate
(ex.: legume,
fructe) şi a gamei de produse procesate (ex.: pâine, produse de
patiserie);
■ creşterea numărului de proiecte investiţionale noi
aprobate.
BIBLIOGRAFIE:
• Prof. Dr. Mihail Dumitru şi colab.; „Cod de bune
practici agricole” vol. I, Ed. Expert, Bucureşti 2003.
• A.Fitiu, „Ecologia şi protecţia mediului”, Ed.
AcademicPres, Cluj-Napoca, 2003
• I.Toncea, „Ghid practic de agricultură ecologică”,
Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 2002
Cele mai ok referate! www.referateok.ro |