1 UNIVERSITATEA DIN BACAU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA BIOLOGIE













AGRICULTURA ECOLOGICA ŞI PROTECŢIA  AGROECOSISTEMELOR





















CUPRINS

. AGRICULTURA ECOLOGICA
I.1 Delimitǎri conceptuale..................................................................................................................3
I.2 Istoricul şi evoluţia agriculturii ecologice..................................................................6
I.3 Obiectivele agriculturii ecologice ............................................................................................10
I.4  Bazele ştiinţifice ale agriculturii ecologice.............................................................................10
I.5 Avantajele agriculturii ecologice..............................................................................................11
I.6 Dezavantajele agriculturii ecologice.......................................................................................15
II. PROTECŢIA AGROSISTEMELOR
II.1 Asigurarea biodiversitǎţii şi protecţia ecosostemelor.......................................................17
II.2 Agricultura ca factor poluant.................................................................................................18
II.3 Mijloace de protecţie a agrosistemelor.................................................................................19
III. CONCLUZII...............................................................................................................................23
IV.Bibliografie.....................................................................................................................................26






















                                I.1.Delimitǎri conceptuale

         Conform definiţiei, dată de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura FAO (Food şi Agriculture organization), şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii OMS în "Codul Alimentarius", agricultura ecologică reprezintă un "sistem integral de gestionare a procesului de producţie, care contribuie la sprijinirea şi consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Agricultura ecologică pune accent pe folosirea unor practici de gestionare corespunzătoare, in loc de introducerea unor produse fabricate afarǎ din ferma respectivă şi ia in consideraţie şi faptul cǎ particularitǎţile fiecǎrei regiuni în parte necesită sisteme, bine adaptate specificului acestei regiuni. Asta se poate realiza prin folosirea, unde este posibil, a metodelor agronomice, biologice şi mecanice in loc de folosire a materialelor sintetice pentru anumite operaţii in cadrul sistemului. "Agricultura biologică respectă reguli stricte, stabilite prin normele legislative.
        Ca orice marcă comercială, care garantează o mai înaltă calitate şi originea produselor, agricultura biologică este strâns legată de respectarea unor reguli stricte de producţie, stabilite prin anumite norme legislative agricultura biologică trebuie controlată şi certificată. In scopul a garanta consumătorului respectarea regulilor de producţie stabilite.
       Agricultura ecologică este o metodă de producţie care ţine cont de cunoştinţele tradiţionale ale ţăranilor şi care integrează progresele ştiinţifice în toate disciplinele agronomice, răspunzând preocupărilor sociale fi ale mediului înconjurător, fumizăndu-se consumatorilor produse de calitate chiar şi în ţările mai sărace.
       Obiectivul principal al agriculturii ecologice este de a proteja biosfera şi resursele naturale ale planetei, excluzând utilizarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor de sinteză şi a erbicideior, metodeie de prevenire jucând un rol primordial în lupta împotriva dăunătorilor, boliior şi a buruienilor.
       Pentru a practica o agricultură în armonie cu natura trebuie să se ţină seama de tehnicile biologice utilizate şi de condiţiile locale, adaptându-se la realităţile socio-economice dar şi la metodele tradiţionale, prin utilizarea optimă a resurselor din agroecosisteme, fiind un factor esenţial pentru obţinerea unor rezultate optime şi de lungă durată.
       Principiile pe care este fondată agricultura ecologică sunt universale, dar tehnicile utilizate sunt adaptate în funcţie de condiţiile pedoclimatice, de resurse şi de tradiţiile locale.
      Agricultura ecologică este o metodă care necesită capacitate de observare şi de reflexie.
Foloseşte un potenţial ridicat de mână de lucru, necesitând deci locuri noi de muncă, şi menţine ţăranii la munca câmpului, aspect important într-o perioadă de şomaj, pe de o parte şi exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile:
 - distribuirea echilibrată şi echitabilă a resurselor şi accentuarea laturii calitative a producţiei ca atribute ale unei noi concepţii despre redimensionarea creşterii economice.
 - perfecţionarea,  reorientarea sau  chiar schimbarea tehnologiilor,  punerea  lor sub control  şi monitorizarea riscurilor acestora.
 - descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind ecologia şi mediu;
- asigurarea unui potenţial dezvoltat din punct de vedere financiar, economic, uman, tehnologic.
      Mediul şi resursele naturale trebuie să fie recunoscute ca fundament al tuturor activităţilor umane, iar protejarea lor trebuie să reprezinte o condiţie obligatorie pentru dezvoltare.
    Conceptul de dezvoltare durabilă se bazează pe drepturi, obligaţii şi justiţie, presupunând: necesitatea de menţinere a integrităţii mediului {Enviromental integrity):
-    promovarea eficienţei economice (Economic efficiency);
-    menţinerea echităţii (Equity).
   Dezvoltarea durabilă a ecosistemelor agricole şi posibilitatea de a produce alimente de cea mai bună calitate, poate fi considerată cea mai însemnată contribuţie a agriculturii în asigurarea viitorului omenirii.
   Agricultura durabilă (sustenabilă) este în primul rând viabilă din punct de vedere economic, răspunde exigenţei cererii de alimente sănătoase şi de calitate superioară, este o agricultură care garantează protecţia şi ameliorarea resurselor naturale pe termen lung şi le transmite nealterate generaţiilor viitoare.
   O astfel de agricultură determină şi diversifică activităţi economice deoarece materiile prime apar şi se prelucrează prioritar în zonele rurale, dezvoltă infrastructura şi creşterea potenţialului economic al satelor.
   Deci, agricultura durabilă trebuie să fie:
-     productivă;
-     profitabilă;
-     ecologică;
-     să conserve resursele:
 - echilibrată social şi uman








                       
I.2Istoricul şi evoluţia agriculturii ecologice
         Agricultura durabilă este şi o problemă de educaţie, în spiritul respectării naturii şi a cunoaşterii tradiţiilor. în condiţiile acestor moşteniri de cunoştinţe teoretice şi practice, agricultura ecologică, în toate curentele sale, propune actualizarea metodelor tradiţionale verificate timp de secole şi îmbinarea lor cu metodele moderne. în scopul menţinerii şi creşterii potenţialului productiv natural al solului.
        Au existat trei mari curente care şi-au lăsat amprenta în agricultura ecologică de azi:
A  "Rudolf Steiner şi agricultura bio-dinamică"
        In anul 1924 filozoful austriac Rudolf Steiner, elev ai lui Goethe, lansează principiile '"agriculturii biodinamice"
        Spre sfârşitul vieţii, Rudoif Steiner îşi exprimă conceptele şi orientările despre şi pentru agricultură, propunând o agricultură "subtilă'' care ţine cont de diversitatea "comunităţilor vegetale" şi de ciclurile de viaţă ale acestora.
        Este primul om care a intuit noţiunea de "ecosistem". Sistemul preconizat de el a fost perfecţionat şi completat de un discipol al său Dr. Pfeiffer. Datorită activităţii acestuia agricultura biodinarnică este bine reprezentată în Germania, Elveţia, Austria, Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., în ţările nordice precum şi in unele ţări din lumea a treia.
B.   "Sir A. Howard şi agricultura organică"
         Sir A. Howard a lucrat timp de 40 ani în India, în direcţia rezolvării problemei alimentare. El a . reevaluat sistemele agricole tradiţionale şi a pus la punct tehnologii mai puţin costisitoare dar cu exigenţe în muncă. Howard a încercat   să generalizeze agricultura taraneasca  în Anglia, începând încă din anii 1940-1945, iar în concepţia sa fertilizarea organică a solului, puţin costisitoare, este singura capabilă să întreţină capacitatile de productie ale solului.
        A.Howard este la originea mişcării anglo-saxone de agricultură organică şi a "ASOCIAŢIEI   SOLULUI”. El a preconizat compostarea materiei organice pe platforme, procedeul ÎNDORE - descris în  lucrarea sa "Testament agricol", şi care influenţează creşterea rezistenţei culturilor la paraziţi  numai fertilizând solul cu acest compost.
C.  "RUSH-MULLER şi agricultura biologica"
            În plină expansiune industrială, profesorul elveţian Rush, evaluează caracterul limitat al resurselor omenirii. A căutat şi a găsit bazele ştiinţifice ale unei noi agriculturi care să asigure subzistenţa populaţie: fără a afecta potenţialul productiv al agriculturii şi care se bazează exclusiv pe resurse reciclabile.
             Pentru a menţine humusul, care este principala bogăţie agricolă, el propune un compostaj de materie organică proaspătă la suprafaţa solului care nu trebuie încorporată decât după fermentare.
             În 1932 dr. Muller (biolog) pune la punct o metodă de agricultură biologică după teoriile lui Rush, astfel încât în 1948 metoda Rush-Muller a fost extinsă în agricultură şi se creează "Cooperativa Muller"'. Această metodă este practicată şi astăzi mai ales în Elveţia şi Austria.
             Anterior au fost prezentate trei curente privitoare la un alt fel de agricultură decât cea intensiv industrializată practicată curent pe suprafeţele cele mai mari.
              Din cele prezentate s-au desprins trei noţiuni, ca denumiri, respectiv:
•  agricultura biodinamică - (R. Steiner) - ce presupune înlocuirea îngrăşămintelor minerale cu compostul de gunoi de grajd, produs pe cale aerobă, şi propune tratamente cu preparare biodina-mizatoare care ridică nivelul fertilităţii solului, asigură recolte agricole corelate cu starea soiului şi cu climatul, măreşte rezistenţa plantelor la boli şi dăunători şi nu strică echilibrul ecologic;
•    agricultura organică (sir A. Howard) - practicată in Anglia şi S.U.A.- se bazează pe fertilizarea solului cu composturi organice, inclusiv cu dejecţii animaliere sau reziduuri urbane;
 •   agricultura biologică - (Rush-Muller) - presupune păstrarea materiei organice la suprafaţa solului,care nu trebuie încorporată decât după fermentare, iar cu ajutorul microorganismelor se menţine un nivel corespunzător de humus.
           Cele trei denumiri se raportează Ia o agricultură alternativă, care refuză în esenţă chimizarea, fiind opusă agriculturii intensiv-industrială.
           Existenţa numeroaselor concepte privitoare la denumirea agriculturii alternative au dus la unele controverse şi în final nu s-a stabilit încă o denumire acceptată de specialiştii în domeniu, pentru condiţiile din ţara noastră.
           Measnicov M. (1999) încearcă să prezinte semnificaţia corectă a termenilor utilizaţi, conform Micului Dicţionar Enciclopedic (1972) şi din Dicţionarul Limbii Române Contemporane (1980).
           Lucrarea încearcă să înscrie tendinţele actuale şi necesitatea obţinerii unor produse agricole curate de poluanţi, fără manipulări genetice etc, sub denumirea generală de „agricultură ecologica".
           Autorul caută să stabilească termenii corecţi pentru:
-    denumirea produsului agricol curat;
-    denumirea şi tendinţele tipului de cultură;
-    tipurile de exploataţii agricole.
           Explicaţia termenilor se raportează la:
-    organic - care ţine de structura, esenţa, de funcţiile unui organ sau ale unui organism, care este alcătuit din C şi H uneori şi din alte elemente (O, N etc);
-    biologic - care aparţin vieţii sau biologiei şi se raportează la viaţă sau biologie.
         Pentru produsele agricole obţinute prin tehnologii strict controlate sau prin noi tehnologii se folosesc termenii:
-    naturale - opusul fiind artificiale, dar termenul nu este corect deoarece indiferent de tehnologie produsele sunt „naturale";
-    organice — opusul fiind anorganice, termenul este de neconceput deoarece toate produsele agricole, chiar şi resturile sunt organice, adică produse de către organisme;
-    biologice - opusul fiind nebiologice sau minerale, dar care produse obţinute de la microorganisme, plante sau animale nu sunt biologice?;
-    ecologice . opusul fiind neecoiogice, deci curate în sensul actual al noţiunii de ecologic, neîngrăşate chimic, nepesticidate, nemanipulate genetic, fără surplus de radiaţii etc.    .
          Pe baza acestor explicaţii Measnicov M. a ajuns la concluzia că este logic să se folosească noţiunea de "ecologic"'care pare cea mai potrivită cu realitatea înţelesului acestei noţiuni. însă termenul se referă ia calitatea produselor agricole obţinute în urma proceselor tehnologice de cultură.
          Grupările respective se raportează ia suprafeţele agricole în general, respectiv la sectoarele agricol şi horticol.
          În privinţa sectorului legumicol, suprafeţele sunt în general de 2-5 ori mai mici (în funcţie de situaţie).
         În final se consideră că produsele agricole vor fi „ecologice" iar sistemul de cultură ''durabil ", cu o tentă majoră de protecţie a mediului înconjurător, folosind tehnologii verificate, seminţe selecţionate, fără manipulări genetice, încercându-se păstrarea diversităţii vegetale.
        Tipul de exploataţie va fi stabilit corect ca suprafaţă, regim şi proprietate, conducere. Acest lucru este necesar pentru următorii ani, până când vor evolua concepţiile agronomice, putând fi ajustat şi modificat în funcţie de noile realităţi.
        Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate care au la bază date ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre viaţă, muncă şi agricultură, cu eficienţă sporită şi care poate asigura produse în concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor.
       Relaţia AGRICULTURĂ - ALIMENTAŢIE - SĂNĂTATE este din ce în ce mai evidentă, deoarece în mare parte „bolile civilizaţiei" sunt puse pe seama unei alimentaţii necorespunzătoare calitativ, urmare a exceselor de utilizare a chimizării în cadrul tehnologiilor intensive şi ca atare piaţa produselor ,bio" este din ce mai căutată şi mai apreciată.
      Agricultura ecologică este considerată ca fiind singura alternativă pentru mileniul trei. Europa şi în special statele occidentale, au început sâ-şi organizeze această activitate încă din anii 1935-1940, dar primele semne de recunoaştere a activităţii productive şi comerciale datează din anul 1980, când agricultura ecologică este recunoscută atât de piaţă, cât şi de către guverne, organisme naţionale şi internaţionale. După anul 1990 dezvoltarea devine spectaculoasă, astfel ca la nivelul anului 1997 agricultura ecologică în Europa occidentală va deţine o pondere de 0,44% din suprafaţa agricolă, respectiv 1.995.435 ha, iar în anul 1999 să ajungă la 2,1% din total, respectiv 2.858.339 ha. Se evidenţiază în acest sens ţări ca Italia, Australia. Spania. Marea Britanie. Germania. Franţa etc.
      Statistici recente publicate de SOEL - SURVEY (2004), INFOAM, EUROSTAT, şi USDA arată că agricultura ecologică este în plină ascensiune, practicându-se în peste 100 de ţări din 5 continente, dar inclusiv reuşite şi preocupări în multe alte ţări.
          În 2003, numarul cel mai mare de ferme ecologice era în Italia ( 56,4 mii hectare), Turcia ( 18,4 mii hectare), si Austria ( 18,3 mii hectare), iar procentul cel mai mare de ferme ecologice din numarul total de ferme era în Liechtenstein ( 28%), Elvetia ( 10,2 %) si Austria ( 9,3 %).
      În majoritatea ţărilor producătoare există organisme naţionale care protejează şi controlează producţia „ecologică".
      În 1972 s-a constituit Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică (I.F.O.A.M.-înternational Federation of Organic Agriculture Movements) cu sediul în Germania care grupează peste 500 de organizaţii de agricultură ecologică şi peste 80 de ţări.
      I.F.O.A.M. organizează manifestări ştiinţifice, simpozioane, congrese mondiale, editează lucrări ştiinţifice şi de popularizare, adoptă la Congresele mondiale ..Caietul de sarcini cadru" important în unificarea mişcărilor de agricultură biologică, unde orice ţară poate interveni, corecta sau substitui unele prevederi.
     Principiul de bază al agriculturii ecologice este ,,de a dezvolta agricultura ca un organism şi a o considera ca un ecosistem care se modelează în natură şi constituie o alternativă la intensivizare la specializare şi la dependenţă faţă de utilizarea produşilor chimici".


I.3Principalele obiective ale agriculturii ecologice

-    să realizeze produse agricole de înaltă calitate nutritivă şi în condiţii eficiente;
-    să dezvolte şi să întărească sistemele vii pe parcursul ciclurilor de producţie;
-    să menţină şi să amelioreze fertilitatea solului pe termen lung;
-    să evite toate formele de poluare care pot rezulta din practica agricolă;
-    să permită agricultorilor o remunerare justă ca satisfacţie a muncii lor şi un mediu de lucru sigur şi sănătos.
 - sǎ promoveze şi diversifice ciclurile biologice în cadrul  sistemelor agrare, respectând micro-organismele, flora si fauna solului, culturile si cresterea animalelor;
   - sa mentina si sa amelioreze fertilitatea solurilor pe termen lung;
   - sa utilizeze atât cât se poate resursele naturale si reciclabile la nivel local;
   - sa puna la punct sisteme agricole cât mai autosuficiente, în ceea ce priveste materia organica si elemente nutritive;
   - sa asigure tuturor animalelor conditii de viata cât mai putin contrarii aspectelor fundamentale ale comporta-mentului lor natural;
   - sa mentina diversitatea genetica a sistemelor agricole, a mediului lor, inclusiv protectia plantelor si a animalelor salbatice;
   - sa tina cont de impactul tehnicilor culturale asupra mediului si a relaţiilor sociale.

    I.F.O.A.M.- înglobând toate cele trei curente ale agriculturii ecologice prezintă în caietul de sarcini elemente specifice tuturor. Ele nu se contrazic ci se completează având la bază aceleaşi principii, dar mai ales aceleaşi obiective nobile ale „menţinerii sănătăţii pământului, plantelor, animalelor şi omului".

I.4Bazele ştiinţifice ale agriculturii ecologice
       
      Agricultura ecologică are la bază preocuparea conştientă de a urmări descoperirile ştiinţelor biologice.
       Agricultura ecologică este ştiinţifică, ea integrând progresele ştiinţei vieţii, dar se sprijină şi pe „respectul faptelor" care obligă să se reţină practicile ale căror efecte sunt bune. chiar dacă explicaţia corelaţiilor acestora se face încă defectuos, datorită insuficienţei sau lipsei de cercetări aplicative.
       Principalele elemente practice la care se raportează agricultura ecologică se referă la:
- menţinerea unor proporţii convenabile la nivelul exploataţiei agricole între diferitele grupe mari de plante, prsaecum şi realizarea unor asolamente cât mai variate şi de lungă durată:
-    efectuarea de asociaţii de culturi respectând principii ecologice;
-    fertilizarea la suprafaţa solului, fără încorporare de materie organică proaspătă;
-    lucrări moderate asupra solului;
-    prevenirea atacurilor de boli şi dăunători, folosindu-se mijloace fizice, tehnologice şi fitoterapeutice;
-  extinderea lucrărilor manuale şi reducerea celor mecanice specifice în agricultură clasică.


I.5Avantajele agriculturii ecologice
    
    Aer, apă şi produse agroalimentare mai puţin contaminate
Prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai bună în principal prin faptul că nu se mai utilizează produse chimice care se pulverizează.
Prezenta pesticidelor în apa potabilă a devenit o problema din ce în ce mai mare, agricultura convenţională fiind principala sursa de contaminare a apei cu nitraţi, nitriti, bacterii, pesticide.
Neutilizarea pesticidelor determină un risc mai mic de contaminare a produselor agricole. Produsele agricole sunt produse sănătoase, sigure pentru consumul uman si animal.

    Condiţii sigure de muncă pentru agricultori
Agricultorii care practică agricultura ecologică sunt expuşi mai puţin riscului contaminării cu pesticide. Este cunoscut faptul că mulţi agricultori mor anual sau reprezintă diverse afecţiuni grave, acestea fiind cauzate de utilizarea pesticidelor.

    Biodiversitate

Scăderea biodiversităţii în sistemele agricole convenţionale are următoarele cauze: specializarea, intensificarea, lipsa fermelor mixte, lipsa terenurilor necultivate, folosirea pesticidelor (insecticide, erbicidde, fungicide).
Utilizarea pesticidelor reprezintă un pericol atât pentru plante, pentru animale, cât şi pentru om, Pesticidele ameninţă existenta anumitor specii sălbatice de plante şi animale, cu implicaţii deosebite de-a lungul lanţului trofic. Prin utilizarea pesticidelor se reduc considerabil sursele de hrană pentru pasări. În fermele ecologice se observă o creştere a numărului şi a speciilor de pasări.
Rotaţia culturilor practicată în fermele ecologice menţine durabilitatea solului, determină un număr mai mic de probleme cauzate de boli, dăunători si buruieni. Agricultura ecologică contribuie la realizarea unui peisaj mult mai variat şi asigură o biodiversitate mai mare.

    Sol fertil şi sănătos
Agricultura convenţională a determinat scăderea conţinutului de materie organică din sol şi acumularea de compuşi toxici. În practica ecologică fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin metode biologice, precum: rotaţia culturilor,Lucrări manuale, prăşit, compostare, mulcire prin folosirea ongrasamintelor organice se măreşte şi se menţine procentul de materie organica a solului.

    Reducerea pierderilor de elemente nutritive prin levigare

Neutilizarea îngrăşămintelor chimice şi aportul de îngrăşăminte organice reduc riscul spălării substanţelor nutritive, o problema în multe ţări şi o ameninţare pentru apa potabilă.

 



1   Reducerea eroziunii solului

Eroziunea solului este determinată şi de scăderea conţinutului de materie organică a solului care se realizează în agricultura convenţională prin utilizarea îngrăşămintelor chimice de sinteză, acestea determinând şi distrugerea structurii solului. Ameliorarea structurii solului cât şi reducerea eroziunii se poate realiza prin menţinerea terenului acoperit cât mai mult timp posibil, fie prin mulcire, fie prin cultivarea unor culturi de acoperire.

    Utilizarea eficienta a apei

Ameliorarea solului prin creşterea conţinutului în materie organică şi îmbunătăţirea structurii acestuia, precum şi o mai buna acoperire prin mulcire sau prin culturi acoperitoare duc la reducerea consumului de apă în agricultura ecologică, conţinutul ridicat al solului în materie organică în sistemele de agricultură ecologică duce
la o mai bună reţinere şi conservare a apei în sol, ceea ce are ca efect reducerea cheltuielilor cu irigarea.

    Calitatea nutritivă a produselor ecologice

Produsele ecologice se caracterizează printr-un conţinut mai ridicat în substanţă uscată, respectiv în aminoacizi, vitamine, săruri minereale, oligoelemente. Produsele agroalimentare ecologice sunt lipsite de metale grele.

    Protecţia mediului inconjurator
Agricultura ecologica urmăreşte păstrarea nealterată a mediului prin folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor minerale mai puţin solubile, a composturilor, a îngrăşămintelor verzi, a preparatelor vegetale. Folosirea pestieidelor este interzisă, fiind permise doar produsele ce nu dăunează plantelor, bazate pe săruri minerale simple sau extracte de plante.
Agricultura ecologică minimizează problemele globale de mediu, precum: ploaia acidă, incalzirea globală, reducerea biodiversităţii, deşertificarea. Agricultura ecologică reduce emisia de gaze răspunzătoare de efectul de sera (C02, metan, oxizi de azot). Emisia de C02 într-un sistem ecologic este mai mică cu 40-60% la nivelul unui hectar decât într-un sistem de agricultură convenţională. Emisiile de oxizi de azot sunt mai mici datorită neutralizării îngrăşămintelor chimice cu azot. Metanul este emis în cantitate mai mica deoarece densitatea animalelor în fermele zootehnice este redusă.
    Utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile

Agricultura ecologică este bazată pe practici care necesita multă
 muncă manualaă. Aceiaşi cantitate de alimente poate fi produsa în agricultura ecologica cu 19% mai puţină energie comparativ cu sistemul de agricultură convenţională. Produsele agricole ecologice parcurg o distanţă mai mică de la producător la consumator, fiind preferate în stare proasptă şi neprelucrate.

    Reducerea riscurilor agricultorilor

Terenurile agricole cultivate în sistem ecologic rezistă mai bine la intemperiile climatice, plantele prezentând o toleranţă mai mare la factorii climatici restrictivi (seceta, ploi abundente).

    Protejarea generaţiilor viitoare

Copii sunt expuşi mai mult decât adulţii la efectul nociv al pestieidelor folosite în agricultura convenţională. Folosirea produselor agroalimentare ecologice în alimentaţia copiilor va avea un efect pozitiv asupra dezvoltării acestora.

    Economice
 
Piaţa produselor agricole ecologice este în plină expansiune, în special în ţările industrializate. Cererile tot mai mari de produse agricole ecologicce din partea consumatorilor determină pe mulţi fermieri să treacă la practici ecologice. Agricultura ecologică poate constitui o sursă de profit pentru micii fermieri, pentru fermele de tip familial.





I.6 Dezavantajele  agriculturii ecologice

• Nivel scǎzut al randamentelor

       În agricultura ecologica productiile pe unitatea de suprafata sunt mai scazute comparativ cu sistemele agricole conventionale. Scǎderea randamentelor se înregistreaza mai ales în perioada de conversie de la agricultura conventionala catre agricultura ecologica, fiind necesar un timp pâna ce la nivelul ecosistemului agricol se restabileste un echilibru ecologic, dupa care nivelul productiilor se stabilizeaza.

• Pretul de valorificare al produselor agricole ecologice este mai ridicat decât cel al produselor conventionale
     Tehnicile specifice de productie utilizate în sistemele de agricultura ecologica la care se adauga productiile ceva mai mici decât în sistemele conventionale fac ca pretul de productie sa fie ceva mai ridicat. Ca atare, daca în tarile dezvoltate acestea sunt accesibile majoritatii populatiei, în tarile mai putin dezvoltate, unde înca este important aspectul cantitativ al alimentatiei, produsele ecologice sunt accesibile segmentului de consumatori cu posibilitati financiare peste medie populatiei.

• Necesitatea susţinerii agriculturii ecologice
      Chiar în tarile dezvoltate unde agricultura ecologica detine o pondere mai importanta, aceasta a fost si mai este înca sustinuta prin diferite pârghii economice (prime, scutiri de taxe etc.). În prezent, când aceste forme de sustinere a agriculturii ecologice sunt eliminate din diferite motive, se constata revenirea unor agricultori la sistemul de agricultura conventionala.
       Necesitatea sustinerii agriculturii ecologice este cu atât mai importanta cu cât aceasta este în stadii incipiente de dezvoltare în anumite tari.

 • Produsele ecologice sunt adeseori susceptate  a toxice.       Ca urmare a unei tehnologii deficitare de-a lungul procesului de productie, dar si al conservarii si pastrarii produselor agricole cu privire la combaterea bolilor, consumatorii sunt pusi în situatia de a alege între posibilitatea prezentei micotoxinelor în produsele ecologice si prezenta reziduurilor de pesticide în produsele agricole rezultate în sistemele de agricultura conventionala.

           • Caracteristici organo-leptice (aspect, gust) uneori deficitare la unele produse agricole.
       Exista posibilitatea ca unele produse ecologice, ca urmare a neutilizarii de produse chimice de combatere a bolilor si daunatorilor, a regulatorilor de crestere si a altor substante chimice, sa aiba un aspect comercial deficitar ( ex. fructe mai mici, cu pete pe ele etc.), dar acest aspect negativ este pe deplin compensat de valoarea nutritiva si biologica a acestor produse.

            • Prezenta produselor ecologice false pe piata
       Anumiti comercianti sunt atrasi de pretul si profitul mare al produselor ecologice si comercializeaza produse agricole conventionale ca fiind produse ecologice.

            • Controlul si procesul de certificare trebuie sa fie ameliorat.
       Pentru ca produsele ecologice sa fie comercializate pe piata sub aceasta forma, acestea trebuie sa fie controlate si verificate de catre laboratoare autorizate. Aceste laboratoare trebuie sa fie accesibile producatorilor agricoli, atât ca timp si spatiu, cât si din punct de vedere financiar. De exemplu, produsele ecologice obtinute în România sunt trimise pentru control unor laboratoare din alte tari, aceasta ca urmare a neexistentei înca a unor astfel de laboratoare autorizate la noi în tara.

         •Lipsa sistemelor de cercetare si extensie pentru agricultura ecologicǎ.
         Chiar daca s-au facut unele progrese în ceea ce priveste cercetarea si extensia  cu privire la agricultura ecologica, comparativ cu activitatile similare desfasurate în cadrul agriculturii conventionale acestea sunt înca nesemnificative.








II.PROTECŢIA AGROSISTEMELOR
II.1.  Asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor

Ecosistemul reprezintă o unitate fundamentală, funcţională a biosferei, cu un tip determinat al interacţiunilor componentelor anorganice şi organice şi configuraţie energetică proprie, care asigură desfăşurarea ciclurilor bio-geochimice şi transformările de energie în fragmentul dat al scoarţei terestre. Se constituie în ecosisteme lacurile, pădurile, pajiştile, culturile etc, cu fauna şi flora lor. Structura unui ecosistem natural este constituită din patru componente. Prima este componenta abiotică reprezentată de resursele energetice şi trofice ale mediului, a doua este componenta producătoare de materie organică şi anume biomasa vegetală, a treia este componenta consumatoare de materie organică, reprezentată de organismele ierbivore şi carnivore şi a patra este componenta descompunătorilor reprezentată de microorganismele care descompun şi mineralizează resturile organice.
         Pentru asigurarea biodiversităţii şi protecţia ecosistemelor trebuie respectate anumite condiţii:

    Folosinţa diversificată a terenurilor agricole
Principiul ecologic, conform căruia "solul are dreptul la vegetaţie" trebuie permanent avut în vedere. Aceasta înseamnă că, în condiţii naturale de climat, este necesar ca solul să fie acoperit permanent cu vegetaţie diferită care-i asigură regenerarea şi refacerea şi îl protejează de acţiunea distructivă a unor factori naturali agresivi, cum este eroziunea hidrică, mai ales pe terenurile situate în pantă. Acest principiu nu este respectat în unele sisteme agricole, solul fiind periodic lipsit de vegetaţie şi supus astfel acţiunii agresive a factorilor naturali care determină degradarea solului, mai ales în orizontul de suprafaţă. Aşa se explică intensificarea degradării solului prin destructurare (pierderea stabilităţii hidrice a macro şi microagregatelor structurale) şi apariţia proceselor de crustificare, compactare de suprafaţă, eroziune eoliană cu efecte grave asupra germinaţiei şi răsăririi culturilor agricole şi a dezvoltării lor mai ales în primele stagii de vegetaţie. Aceste efecte negative pot fi reduse prin introducerea îngrăşămintelor verzi, a mulciului vegetal, a culturilor ascunse, a unei rotaţii adecvate a culturilor corelată cu speeificul local.

    Habitatul sau mediul de viaţă al speciilor sălbatice trebuie protejat si conservat
În zonele agricole, speciilor de animale şi plante sălbatice trebuie să li se rezerve spaţii suficiente de habitat natural, care nu vor fi cultivate. Marginile de drum, canalele de drenaj şi de irigaţii, haturile, zonele umede, pajiştile şi fâneţele, păşunile, curţile din jurul caselor, malurile şi îndiguirile apelor curgătoare şi ale lacurilor, vâlcelele şi crângurile, toate pot contribui li păstrarea habitatului natural al diverselor forme de viaţă şi, de aceea, ele trebuie protejate şi conservate.


    Protecţia tuturor speciilor trebuie garantată
Protecţia speciilor sălbatice, precum şi a celor domestice sau a plantelor cultivate reprezintă condiţia fundamentală pentru asigurarea biodiversităţii. Măsurile de protecţie a speciilor şi a mediului sunt valabile şi se aplică începând cu gospodăriile individuale până la marile exploataţii agricole.

    Protecţia şi conservarea bogăţiilor naturale, culturale, istorice
Ca orice ţară, România are o îndelungată istorie în ceea ce priveşte evoluţia sociodemografică şi economică. Schimbările permanente, uneori dramatice, au avut un impact puternic asupra ecosistemelor naturale şi mediului înconjurător. Pădurile au fost şi sunt exploatate neraţional, fără a mai fi regenerate corespunzător; pajiştile, fâneţele şi păşunile naturale nu sunt supuse unor programe de supraveghere şi conservare. De asemenea, trebuie conservate corespunzător ecosistemele în care s-au păstrat obiective de patrimoniu istoric şi cultural, ca documente şi mărturii vii ale istoriei mi¬lenare a poporului român.

II.2.Agricultura ca factor poluant al mediului
    Agricultura, alături de industrie poate deveni una dintre sursele importante de agenţi poluanţi cu impact negativ asupra calităţii mediului ambiental prin degradarea sau chiar distrugerea unor ecosisteme. Astăzi, este practic unanim acceptat faptul că agricultura intensivă poate conduce la poluarea solului şi a apei prin utilizarea excesivă a îngrăşămintelor, a pesticidelor, a apei de irigaţie necore-spunzătoare calitativ şi cantitativ, în special pe terenurile arabile excesiv afânate prin diferite lucrări.
Agenţii poluanţi, respectiv substanţele toxice şi/sau nocive, se pot acumula în cantităţi ce depăşesc limitele maxim admisibile, atât în sol, cât şi în apele de suprafaţă şi subterane. Printre aceşti agenţi poluanţi se regăsesc: reziduurile zootehnice, nămolurile orăşeneşti (de canalizare şi menajere), nămolurile provenite de la procesarea sfeclei de zahăr, a inului şi cânepii, a celulozei etc, care pot conţine peste limitele maxim admisibile metale grele, substanţe organoclorurate din clasa HCH şi DDT, triazine, compuşi ai azotului şi fosforului (nitraţi şi fosfaţi) etc, dar şi diferiţi agenţi patogeni.
Printre consecinţele nocive ale acestor substanţe menţionăm în mod special efectele cancerigene şi mutagene, acumularea în verigile lanţului trofic, toxicitate mare etc, toate contribuind la perturbarea gravă a echilibrului natural.
Nitraţii pot genera nitriţi care în cantităţi mari au efecte nocive asupra sănătăţii umane. De asemenea, dacă fosfaţii şi nitraţii ajung pe diferite căi în apele stătătoare, contribuie la producerea şi intensificarea procesului de eutrofizare, care, în final, determină degradarea acestora şi distrugerea parţială sau chiar totală, a faunei prin eliminarea oxigenului şi formarea unor compuşi chimici nocivi.
       Irigaţia şi drenajul incorect, asociate cu alte practici necorespunzătoare (monocultură sau asolamente de scurtă durată, afânare excesivă a solului cu precădere prin lucrări superficiale numeroase, nerespectarea perioadelor optime de lucrabilitate şi traficabilitate a solului etc, lucrarea solului pe terenurile situate în pantă din amonte în aval etc) la care se mai adaugă o gestionare şi utilizare necorespunzătoare a terenurilor agricole şi o folosire iraţională a fondului forestier, determină apariţia şi intensificarea degradării fizice a solului prin procese ca: destructurarea, compactarea, mistificarea, eroziunea eoliană şi hidrică, contribuind în acest mod şi mai mult la sensibilizarea, favorizarea şi accentuarea poluării, pe diferite căi, a principalelor componente ale mediului înconjurător.


II.3Mijloace de protectie a agrosistemelor


      Strategia optima de control al acestor populatii va implica întotdeauna recurgerea la mai multe tipuri de interventie, cu o anumita variabilitate, dar si selectie în aplicarea lor.
      Astazi, omenirea dispune de trei tipuri de mijloace de lupta si anume:
a)- mijloace ecologice;
b)- mijloace genetice;
c)- mijloace chimice.
            a)Mijloace ecologice. Gestionarea corecta a populatiilor de daunatori se bazeaza, mai întâi, pe o cunoastere solida a ecologiei speciei în cauza, atât în conditiile locale ale culturii de protejat, cât si, eventual, în conditiile sale de origine.                  
         Obiectul acestei gestionari este acela de a mentine densitatea populatiei sub un   prag critic de daunare economica.
         Principalii factori ecologici care intervin în dinamica si stabilizarea populatiilor de potentiali daunatori sunt:
   - densitatea specifica a comunitatii;
   - prezenta pradatorilor si a parazitiilor eficace (îndeosebi specii specializate);
   - estimarea, previzibilitatea resurselor;
   - dezvoltarea (starea) fiziologica a plantelor sau a animalelor de protejat;
   - spatiul vital al populatiilor de plante si animale.
         Înca de la începutul secolului, numarul mare al catastrofelor cauzate de daunatori agriculturii a fost atribuit practicarii monoculturilor. Acestea se rup de eterogenitatea ecosistemelor naturale si reduc diversitatea specifica a faunei asociate.
         Rezulta deci ca agricultura moderna, durabila, are absoluta nevoie de asolamente, de alternanta culturilor, care întrerupe fluxul nutritiv al fitofagilor specializati, întrerupând, în acelasi timp, fluxul de înmultire. Densitatea daunatorului se stabilizeaza sub limita critica de daunare, iar interventiile chimice sunt adesea inutile. De acest foarte important aspect nu se mai tine deloc seama în agrosistemele României la sfârsit de mileniu II.
         Exista, astazi, suficiente date experimentale si practice care demonstreaza ca pradatorii, parazitii sau agentii patogeni pot fi folositi cu un anumit succes în lupta contra insectelor daunatoare sau a buruienilor. Ca exemplu, poate fi data buburuza Novius cardinalis care, introdusa în California din Australia, la începutul secolului XIX, a stopat proliferarea co-omidei Icera purchazi, un periculos parazit al citricelor de origine australiana. De atunci, au fost realizate numeroase alte lansari entomofage în diverse regiuni ale lumii, adesea cu succese notabile.
          Se considera, astazi, cǎ protectia cerealelor fata de diverse lepidoptere ca daunatori, va fi din ce în ce mai mult asigurata cu ajutorul microhymenopterelor parazite ale oualor de fluturi.
          Calamitatea de catre insecte a diferitelor agrosisteme sau a padurilor se poate datora si unor specii induse. În absenta unor inamici naturali si aprovizionati abundent cu hrana, insectele daunatoare cunosc o crestere exponentiala a efectivelor lor si provoaca, rapid, pagube considerabile. Cazurile gândacului din Colorado la cartof si ale filoxerei la vita de vie sunt bine cunoscute. Ele au obligat agricultorii sa-si schimbe soiurile si tehnologiile de cultura. Investitiile au fost imense.
     
           b)Mijloace genetice. Protectia chimica a culturilor a devenit astazi foarte costisitoare, atât pentru productia, recolta în sine, cât si pentru mediul înconjurator. Din aceste motive, cercetari tot mai numeroase sunt orientate, astazi, catre selectia si utilizarea de soiuri rezistente fata de o gama larga de paraziti.
       Aceasta rezistenta trebuie obtinuta, însa, fara a neglija însusirile favorabile obtinute în alte planuri (nivel de productie, calitate etc.). Geneticienii au înregistrat deja numeroase succese în acest domeniu. Astfel, grâul Roazon, creat de cercetatorii de la I.N.R.A. Franta, prin hibridare cu o specie salbatica, rezista bine la majoritatea parazitilor periculosi actuali, fara a se pierde din productivitate. Soiul de grâu românesc A-15, creat de prof. sisesti, s-a dovedit ani de zile, extrem de rezistent la boli si daunatori, nefiind nevoie de tratamente la productii relativ modeste.
         Hibrizii timpurii de floarea-soarelui si porumb, având o crestere foarte rapida, sufoca prin concurenta interspecifica buruienile, tratamentele de interventie chimica fiind nesemnificative. Din nefericire, cercetarea de specialitate din România a suferit, în ultimii 10 ani, degradari de asemenea natura, încât s-a pierdut identitatea genetica a soiurilor performante de grâu (prin purificare), pierzându-se caracteristici esentiale ale soiurilor locale, precum nivelul productiei, continutul si calitatea glutenului, ca si rezistenta la bolile foliare si cele ale spicului.
          Rezistenta plantelor fata de insecte si micro-organisme risca, cu atât mai putin sa dispara, cu cât ea depinde de mai multi factori genetici diversi. Atunci când rezistenta este data de un singur caracter, exista riscul ridicat de a aparea un nou descendent al parazitului, capabil sa deturneze mecanismul genetic în cauza, mai ales, daca teritorii întinse sunt cultivate cu acelasi soi sau hibrid.

            c)Mijloace chimice. Asa cum s-a aratat, ele sunt fie substante toxice de sinteza (pesticide), fie substante biologice naturale sau de sinteza, compusi care intervin în biologia daunatorului vizat. Pesticidele trebuie considerate, întotdeauna, ca o arma de rezerva, cu care se poate interveni suplimentar sau auxiliar în interiorul unei strategii globale de gestionare ecologica a populatiei calamitate sau, si mai corect spus, a sistemului „ daunatori – planta – mediu”.
          Utilizarea unor arme chimice de origine biologica da deja rezultate excelente si deschide astazi perspective foarte interesante. Se cunoaste ca reproductia, comportamentul si dezvoltarea insectelor sunt guvernate de diverse semnale chimice, eliberate de însesi insectele în cauza, sau de planta care le gazduieste. Este posibil, astazi, a se folosi aceste substante care se împart în trei grupe si anume:
- fermoni de atractie sexuala;
- hormoni juvenili;
- ecdisoni (hormoni de napârlire).

          Cu asemenea produse se pot capta si elimina o cantitate considerabilǎ de insecte sau putem împiedica dezvoltarea si, mai ales, reproducerea lor. În România s-au facut stropiri cu fermoni sexuali, produsi la Cluj-Napoca în plantatiile de meri, derutând în asa masura masculii, încât reproductia nu a mai putut fi posibila.
           Protecţia unei culturi sau a unei pǎduri implicǎ o analizǎ de ansamblu a sistemului ecologic în cauza si poate aduce dificultati însasi gestiunii sale. Interactiunile sunt numeroase si complexe, mai ales în cazul ecosistemelor forestiere, dar si a sistemelor agricole. Elaborarea celui mai potrivit management de protectie a acestor sisteme, luarea unei decizii pertinente, necesita recurgerea la tehnici de modelare si simulare.
            În esenţa, în protecţia agrosistemelor nu trebuie deloc subestimate posibilitatile oferite de tehnicile culturale. În numeroase cazuri, argumentate si de cercetarea stiintifica, agricultorii au reusit sa opreasca sau sa previna înmultirea unui anumit numar de daunatori, prin utilizarea unor tehnici agricole potrivite, care se refera la alegerea rotatiei culturilor, a asolamentului, a datei şi a densitaţii de semǎnat, a lucrǎrilor solului, a sistemului de îngrasare si a distrugerii resturilor si plantelor-gazdǎ pentru dǎunatori.





III. CONCLUZII

Agricultura ecologică are o mare contribuţie la o dezvoltare economică de durată şi joacă un rol important în îmbunătăţirea condiţiei mediului, prezervarea solului, îmbunătăţirea calităţii apelor, biodiversificare şi protejarea naturii.
Agricultura ecologică poate să meargă înainte în economia rurală şi să o facă viabilă prin extinderea activităţilor economice cu valoare adăugată mare şi prin generarea de locuri de muncă în zone rurale.
În majoritatea industriilor de procesare a alimentelor şi în vinificaţie există o mare lipsă de capacitate pentru valorificarea strugurilor, cărnii şi legumelor, fapt care limitează volumul produselor exportabile.
Pentru a fi validate ca fiind ecologice şi a fi scoase pe piaţă produsele alimentare trebuie să aibă pe etichete referinţe explicite referitoare la metodele ecologice de producţie a acestora şi referitor la certificarea de evaluare a calităţii emisă de o organizaţie supervizoare. Fermele ecologice reprezintă un nou sector.
România beneficiază de condiţii corespunzătoare pentru a promova agricultura ecologică, cum ar fi:
■    sol fertil şi productiv;
■    agricultura tradiţională românească se bazează pe abordări care nu dăunează mediului şi există posibilităţi de a identifica zone ecologice nepoluate unde agricultura ecologică ar putea fi dezvoltată;
În vederea dezvoltării sectorului agro-ecologic şi pentru îmbunătăţirea competitivităţii produselor ecologice pe pieţele de export trebuie identificate şi implementate următoarele:
■    captarea şi reţinerea de mai multă valoare pe componenta naţională a lanţului valoric prin orientarea producţiei şi a vânzărilor către produse primare şi produse de procesare, promovarea produselor ecologice de export româneşti;
■    acoperirea nişei de piaţă existentă prin identificarea de noi pieţe de export şi
          consolidarea pieţelor existente;
■    implementarea legislaţiei elaborate pentru acest sector pentru a consolida sistemul de control prin masuri suplimentare menite să supervizeze organismele de inspecţie şi certificare pentru a creşte calitatea produselor exportate;
■    crearea unui sistem corespunzător de producţie, procesare şi marketing pentru produse ecologice, menit să satisfacă nevoile pieţelor interne şi externe;
■    promovarea exporturilor produselor ecologice româneşti prin dezvoltarea activităţii de cercetare;
■    îmbunătăţirea formării profesionale a tuturor actorilor implicaţi în sectorul ecologic:
-crescători,
-procesatori,
-inspectori,
-experţi de la minister,     
-exportatori si importatori.
■    crearea de grupuri organizate de producători pentru extinderea producţiei şi a pieţii.
În mod strategic obiectivul calitativ al sectorului este poziţionarea agriculturii ecologice în centrul agriculturii naţionale, ca un pivot pentru dezvoltarea de durată în mediul rural.
Principalul obiectiv al politicii agricole a UE referitor la dezvoltarea rurală este promovarea şi dezvoltarea unei relaţii compatibile între agricultură şi mediu.
Obiectivul cantitativ este de a extinde zona cultivată prin metode ecologice la 150.000 hectare în 2007 şi crearea unei pieţe interne cu produse ecologice. România are mari oportunităţi de promovare si dezvoltare a agriculturii ecologice datorită unei suprafeţe agricole de 14,8 milioane hectare şi a solurilor nepoluate. Creşterea participării producătorilor agricoli ecologici la evenimente economice din ţară sau din străinătate (BioFach 2006).
Prin examinarea lanţului valoric şi a cerinţelor consumatorilor de pe piaţa internaţională au putut fi identificaţi următorii factori critici de succes:
■    preţ;
■    sortimente;
■    ambalaj – branding;
■    disponibilitate.
Atingerea ţintelor de export este legată de alte obiective (pe termen scurt, mediu şi lung) care pot contribui la îmbunătăţirea competitivităţii sectorului ecologic românesc în perioada viitor:
■    creşterea numărului de operatori din acest sector care primesc sprijin financiar din partea Programelor Guvernamentale Româneşti;
■    creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale (ONG) în acest sector prin programe pentru dezvoltarea comerţului cu produse ecologice;
■    creşterea numărului de exportatori implicaţi activ în programele pentru dezvoltarea comerţului cu produse agricole ecologice, în zone dezavantajate;
■    spijinirea exploatărilor comerciale în agricultura ecologică, pentru a fi mai des întâlnite pe piaţă;
■    asocierea micilor producători din domeniul agriculturii ecologice în scopul de a coopera în marketingul produselor ecologice;
■    creşterea numărului de organizaţii municipale şi regionale implicate direct în implementarea Strategiei Naţionale de Export din faza iniţială;
■    creşterea numărului de unităţi de procesare locală şi de proiecte pentru investiţii străine directe;
■    creşterea investiţiilor în activităţile înrudite exporturilor în zonele rurale;
■    creşterea numărului de angajaţi din unităţile exportatoare care implementează reglementările agriculturii ecologice;
■    creşterea investiţiilor în activităţi legate de produse agricole ecologice exportabile din zone rurale mai puţin dezvoltate;
■    creşterea volumului de producţie al agriculturii ecologice;
creşterea numărului de noi companii implicate în activităţi exportatoare de produse agricole ecologice primare şi procesate;
■    creşterea numărului de module de exploatare optimă prin asocierea fermelor agricole şi de animale;
■    creşterea capacităţilor specifice de procesare din agricultura ecologica;
■    îmbunătăţirea capacităţii în termeni de produse şi valoare adăugată;
■    creşterea serviciilor de orientare spre exportul produselor agricole ecologice;
■    diversificarea speciilor exportabile cultivate (ex.: legume, fructe) şi a gamei de produse procesate (ex.: pâine, produse de patiserie);
■    creşterea numărului de proiecte investiţionale noi aprobate.





BIBLIOGRAFIE:

•    Prof. Dr. Mihail Dumitru şi colab.; „Cod de bune practici agricole” vol. I,  Ed. Expert, Bucureşti 2003.
•    A.Fitiu, „Ecologia şi protecţia mediului”, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 2003
•    I.Toncea, „Ghid practic de agricultură ecologică”, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca, 2002