1 Scoarţa terestră suportă variate schimbări şi transformări, numite procese geologice. Ele sunt diverse după modul de manifestare. Procesele geologice ce decurg īn adāncul Pămāntului se numesc procese endogene. Dintre ele fac parte: mişcările tectonice, procesele magmatice, metamorfice, vulcanice şi seismice.
Sursele de energie ce dau naştere şi determină caracterul acestor procese sīnt căldura internă a Pămīntului, gravitaţia şi mişcarea de rotaţie a Pămīntului.
Procesele geologice ce se desfăşoară la suprafaţa Pămīntului, ca urmare a interacţiunii dintre scoarţa terestră şi geosferele externe (atmosfera, hidrosfera şi biosfera) se numesc procese exogene. Sursa de energie a acestor procese o constituie radiaţiile solare, radiaţiile cosmice, gravitaţia terestră etc. Procesele endogene şi exogene determină caracterul continuu al dinamicii scoarţei terestre.
Mişcările tectonice sīnt diverse şi afectează nu numai scoarţa terestră, dar şi geosferele mai adīnci ale Pămīntului. Ele determină structura, neomogenitatea scoarţei terestre şi provoacă deformarea (īncreţirea şi ruperea) straturilor de roci. Mişcările tectonice condiţionează trăsăturile principale ale reliefului actual al scoarţei terestre. După caracterul de manifestare mişcările tectonice se clasifică īn următoarele grupe: oscilatorii, orogenice plicative (de cutare) şi disjunctive (radiale), seismice.
Mişcările tectonice oscilatorii
Acestea sīnt mişcări lente de ridicare sau de coborīre a unor porţiuni vaste din scoarţa terestră. Mişcările de ridicare mai sīnt numite epirogenetice sau pozitive (+), iar cele de coborīre - negative (-).
Mişcările oscilatorii poartă un caracter continuu şi neuniform, atīt īn spaţiu, cīt şi īn timp. Mişcările de ridicare şi de coborīre se produc concomitent şi formează un ansamblu al scoarţei terestre asemănător cu nişte unde mari şi line. Aceste mişcări nu duc la deformarea straturilor de roci. Efectul mişcărilor oscilatorii poate fi observat numai după un timp īndelungat (secole) şi de aceea ele mai sīnt numite mişcări seculare. După timpul de manifestare se deosebesc mişcări oscilatorii actuale şi neotectonice.
Mişcările oscilatorii actuale. Acestea sīnt considerate cele care s-au produs de-a lungul timpului istdric şi continuă pīnă īn prezent. Efectul mişcărilor oscilatorii este cu greu sesizat īn părţile interioare ale continentelor. El poate fi remarcat īn regiunile de litoral unde se atestă o schimbare a poziţiei liniei ţărmului.
īn prezent, mişcări intense de ridicare a teritoriului au loc īn Scandinavia, Islanda, Scoţia, Uralul de Nord. īn decursul unui secol suprafaţa teritoriului Finlandei, īn urma ridicării scoarţei terestre şi retragerii mării, s-a mărit cu 700 km2. Uppsala, fosta capitală a Suediei, cīndva port la Marea Baltică, este situată īn prezent la 60 km de ţărmul mării. Viteza de ridicare a scoarţei īn regiunea oraşului Stockholm este de 24 cm, iar a ţărmurilor Golfului Botnik -de l m īn decurs de un secol. Cele mai īnalte terase marine pe teritoriul Norvegiei sīnt situate la altitudinea de 176 m. Mişcări de ridicare suportă astăzi şi regiunile centrale ale Cīmpiei Europei de Est, teritoriul Canadei (regiunea Marilor Lacuri), Coastele de est ale Africii. Insula Capri (Marea Mediterană) s-a ridicat, din antichitate pīnă īn prezent, cu 200 m. Mişcări de ridicare a scoarţei terestre sīnt caracteristice şi pentru teritoriile din nordul şi centrul Republicii Moldova.
Unele sectoare ale scoarţei terestre sīnt supuse īn prezent mişcărilor de coborīre. Intense mişcări de coborīre suferă teritoriul Olandei, Belgiei, (viteza de coborīre este de 25 mm īntr-un secol), īn prezent, 40% din teritoriul Olandei este situat mai jos de nivelul mării cu 5-6 m şi doar digurile īnălţate pe o distanţă de l 600 km apără teritoriul acestor ţări de invazia mării.
Mişcări de coborīre au fost īnregistrate şi pe coastele de sud-est ale Marii Britanii, unde la o adīncime de 40 m au fost descoperite zăcăminte de turbă. Aceasta demonstrează că acum 7 000 de ani uscatul era acoperit aici cu turbării. Mişcările de coborīre sīnt frecvente īn regiunile de est ale Italiei, pe ţărmurile Indiei, īn Argentina (Cīmpia La-Plata), Coastele de Vest ale Africii. Mişcări lente de coborīre se atestă şi īn partea de sud a republicii noastre.
Mişcările oscilatorii neotectonīce. Ele s-au manifestat īn decursul ultimilor 40 milioane de ani (īn neogen-cuaternar). Caracterul şi intensitatea mişcărilor neotectonice sīnt reflectate atīt īn structura şi morfologia reliefului montan, cīt şi īn relieful de cīmpie. Prezenţa teraselor fluviale şi a celor marine, situate la diferite niveluri hipsometrice, indică ridicarea scoarţei terestre, īn timpul forajelor īn Oceanul Pacific, la adīncimea de l 000 m, au fost găsite recife coraliere. Este cunoscut că aceste formaţiuni ""iau naştere la adīncimi de cel mult 50-70 m. Prezenţa lor la adīncimea de l 000 m este un indiciu al coborīrii intensive a scoarţei terestre īn regiunea dată. Se cunosc şi cazuri cīnd construcţii fecifale au fost descoperite la īnălţimi de 5 000-6 000 m deasupra nivelului mării - dovezi ale unei amplitudini mari de ridicare a scoarţei terestre, īntreruperea arealului unor genuri şi specii de animale şi plante de asemenea demonstrează ridicarea scoarţei terestre. Prezenţa īn Marea Caspică şi Marea Arai a unor genuri comune de moluşte, peşti şi alte organisme sīnt mărturie a faptului că aceste mări, īn trecut, formau un bazin marin unic şi numai ridicarea scoarţei terestre a dus la dezmembrarea lui.
Mişcările neotectonice au determinat configuraţia actuală a uscatului şi a mărilor. Pentru a ne imagina rolul acestor mişcări īn schimbarea aspectului suprafeţei Pămīntului, menţionăm că aproximativ cu l milion de ani īn urmă arcurile insulare din Oceanul Pacific (arhipelagulurile Malayez, Japonez, insula Sahalin) făceau corp comun cu continentul Eurasia; mările Chineză, Japoneză, Ohotsk lipseau; Asia se unea cu America de Nord, iar pe locul mărilor Oceanului Arctic se īntindea uscatul, care īnainta mult spre polul Nord.
Insulele Marii Britanii, Novaia Zemlea erau părţi componente ale continentului, iar văile rīurilor Weser, Elba şi Rhein pot fi urmărite pe distanţe mari sub nivelul Mării Nordului. Importanţa mişcărilor tectonice oscilatorii, īn activitatea economică omul este nevoit să ţină cont de mişcările oscilatorii actuale ale scoarţei terestre şi să prognozeze eventualele schimbări ce pot avea loc īn viitor. O deosebită importanţă are alegerea locului pentru construirea obiectelor ce vor dura īn timp: porturi maritime, canale, centrale hidroelectrice, uzine metalurgice etc. Construirea acestor obiective, fără a ţine cont de mişcările oscilatorii actuale ale scoarţei terestre, poate duce la urmări grave, cum ar fi scoaterea din funcţie a apeductelor, sistemelor de irigaţie, deteriorarea conductelor de petrol şi gaze, liniilor de tensiune electrică, īn anii celui de-al doilea război mondial, īn California a fost construit un mare şantier naval, fără să se ţină cont de mişcările scoarţei terestre. Peste cīţiva ani acest şantier naval s-a pomenit mai jos de nivelul mării şi pentru salvarea lui au fost īnălţate diguri.
Determinarea direcţiei de manifestare a mişcărilor tectonice īn timp are o mare importanţă pentru explorarea zăcămintelor minerale, mai ales a zăcămintelor de.turbă, cărbune, petrol, gaze naturale. Este cunoscut că īn trecut formarea turbei, cărbunelui decurgea mai intens īn sectoarele unde aveau loc mişcări lente de coborīre.



1 Mişcările tectonice orogenice (de formare a munţilor)
Aceste mişcări, spre deosebire de cele oscilatorii, sīnt caracteristice pentru anumite zone ale scoarţei terestre. Sub influenţa lor are loc deran-jarea poziţiei orizontale a straturilor de roci (fig. 38 a). Deranjarea straturilor de roci din poziţia iniţială sub influenţa forţelor endogene poartă denumirea de dislocaţie.
īn funcţie de modul de manifestare, mişcările tectonice orogenice se divid īn două grupe: mişcări de cutare (īncreţire) şi disjunctive (radiare).
Mişcările orogenice de cutare (īncreţire). Aceste forţe interne faţă de suprafaţa scoarţei terestre sīnt orientate orizontal sau tangenţial şi duc la deformarea straturilor de roci, care capătă o formă ondulatorie. Forma cea mai caracteristică a acestor deformări este cuta. O cută simplă prezintă o boltire a straturilor şi ea se numeşte anticlinală, iar atunci cīnd straturile au curbura īn jos, cuta se numeşte sinclinală (sau, simplu, anticlinal şi sinclinal).
Cuta se caracterizează prin următoarele elemente (fig. 38 b):
aripile (flancurile) - părţile laterale ale cutei care unesc anticlinalul cu sinclinalul;
şarniera (sau ţīţīna) este linia ce uneşte punctele de planuri axiale        maximă curbură dintr-un anticlinal sau sinclinal;
planul axial al cutei este planul care trece prin creasta anticlinalului sau sinclinalului.
īn funcţie de poziţia planului axial faţă de cel orizontal distingem (fig. 39):
1) cute drepte - planul axial formează cu planul orizontal
un unghi de 90°;
2) cute īnclinate - planul axial formează cu suprafaţa
orizontală un unghi mai mic de 90°;

3)    cute culcate - planul axial se suprapune celui orizontal;
4)    cute răsturnate - planul axial este situat sub planul orizontal.
īn natură, cutele se grupează şi formează asociaţii de cute care cuprind suprafeţe imense. Din ele fac parte anticlinorii şi sinclinorii.
Anticlinoriul este o asociaţie de cute anticlinale.
Sinclinoriul este o asociaţie de cute sinclinale secundare, care prezintă īn ansamblu o structură sinclinală.
Combinarea acestor asociaţii de cute duce la formarea unor formaţiuni montane cutate cu o structură complicată, numite megaanticlinorii. Astfel de structuri reprezintă Caucazul. O altă asociere de cute o prezintă pīnzele de şariaj. Ele sīnt formate din cute alungite culcate, cu o poziţie aproape orizontală, deseori straturile mai vechi le acoperă pe cele noi. Pīnzele de şariaj sīnt caracteristice pentru Munţii Alpi.
Mişcările tectonice disjunctive (radiare). Ele se manifestă īn sens vertical, īn urma acestor mişcări are loc dislocaţia straturilor de roci ce se exprimă prin ruperea şi deplasarea lor pe verticală.
Din această categorie de dislocaţie de roci fac parte: fracturile, flecurile, faliile şi decroşările. Fracturile au lăţimea de la cīţiva centimetri pīnă la zeci de metri şi lungimea de zeci de kilometri.
O formă caracteristică a dislocaţiilor disjunctive este flexura. Ea se formează īn urma acţiunii forţei gravitaţionale, ce duce la īndoirea straturilor de roci şi deplasarea lor pe verticală, īn aşa caz se disting două compartimente de roci (un compartiment ridicat şi altul deplasat īn jos pe verticală). Legătura dintre compartimente se păstrează printr-un flanc de racordare, īn care straturile se laminează, dar nu se rup.
Faliile reprezintă rupturi īn scoarţa terestră la care cele două compartimente se deplasează pe verticală unul faţă de altul de-a lungul unui plan de rupere, numit plan de falie.
După poziţia planului de falie faţă de planul orizontal se disting următoarele tipuri de falii falii drepte, la care planul de falie vertical formează cu planul orizontal un unghi de 90°; falii īnclinate, la care planul de falie formează cu planul orizontal un unghi ce diferă de 90°, care, la rīndul lor, pot fi normale şi inverse.
Alte forme de dislocaţie radială sīnt 'decroşările - rupturi īn scoarţa terestră, īn care cele două compartimente se deplasează unul faţă de altul pe orizontală.
 

 
 
 
Există asociaţii de falii: falii paralele ce au planuri de rupere paralele şi sisteme de falii īn trepte. Din asociaţiile de falii fac parte horstul şi grabenul (fig. 45). Horstul este format dintr-un compartiment ridicat, mărginit de o parte şi de alta de compartimente coborīte ce au formă de trepte. Derpt exemple de horst pot servi munţii: Vosgi, Pădurea Neagră, Metalici, Schwazwald, Sudeţi, Podişul Central Francez, Saiani, Altai, care sīnt numiţi munţi īn bloc.
Grabenul este opus horstului, adică un compartiment scufundat este mărginit de mai multe compartimente din ce īn ce mai ridicate, care de asemenea au formă de trepte. Exemplu de acest tip de dislocaţie este grabenul Rheinului situat īntre munţii Pădurea Neagră şi Vosgi, grabenul lacului Baikal, care are o lungime de circa 650 km, o lăţime de 85 km şi o adīncime de circa 1700 m.
Unul din cele mai vechi grabene de pe Pămīnt este situat īn partea de Est a Africii şi e numit Marele Graben Est-African, īn acest graben sīnt situate lacurile: Nyassa, Tanganyika, Eduard, Albert, Rudolf, Marea Roşie. El continuă īn Asia de Vest (Marea Moartă şi Valea Iordanului) şi are o lungime de 6500 km.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro