1

      Emil Cioran  a  lăsat  în urma sa o operă valoroasă datorită ideilor originale şi profunde pe care filosofia sa le-a adus în peisajul filosofic international.Publicând  cinci cărţi in România şi peste zece în Franţa,foarte apreciate  ce la plasat pe Cioran  în seria marilor filosofi mereu la modă.

    Majoritatea cărţilor şi romanelor sale au o tentă pesimistă  e.g. „Pe culmile disperării”, „Demiurgul cel rău”,cărţile reprezentând de fapt modalitatea prin care acesta îşi găsea echilibrul.

    Cioran afirmă la un moment dat că „adevărata viaţă  se află doar la marginile filosofiei ,pe baza şi prin intermediul acesteia” şi că existenţa este într-o strictă corelaţie cu timpul.Căzut în timp,omul îşi ordonează proiectele existenţiale,posibilitaţile, în funcţie de desfaşurare,de clipe care-i promit noutatea.El se afla într-un timp care nu mai curge,care nu are nici un sens,nici măcar cel al îndreptării către sfârşitul existenţei.

   „Pe culmile disperării”,prima sa carte scrisă în 1933 la numai 22 de ani,o carte ce avea să stârnească  o serie de revolte,în ea fiind oglindite viziunea îndrăsneaţă si originală asupra vieţii şi a sensului ei.

    Lucrare scrisă în 41 de eseuri.unde Cioran dă termenilor obişnuiţi o profunzime filosofică.

          Lirismul cioranian

  Viziunea originală se conturează încă din primul eseu, „A fi liric”, lirismul lui Cioran însemnând „a nu putea rămâne închis în tine însuţi”.Capacitatea omului de a fi liric fiind „o efervescenţă a vieţii [...] prin care individul se ridică în planul universalului”.În alt eseu pe aceeaş tema,accentuează ideea lirismului absolut,dorind o contopire cu lumea,în care să îşi simtă propria moarte ca pe un triunf,însă este conştient că acest lirism absolut este „lirismul clipelor din urmă”.

„Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele si limitele dispar.”

          Moarte în viziunea lui Cioran

   Pesimismul operei implică o autoanaliză a autorului asupra manierei în care acesta concepe moartea.Autoanailza fiind însă prezentă la nivelul întregii carţi,filosoful găsind că „nu există argumente pentru a trăi”.Moartea implicând o durere fizică  îngrozitoare,reprezentând temperatura absoluta,unde până şi speranţa de viaţă e îngheţată.Moartea este imanentă vieţii fiind prezentă în toate şi de aceea orice agonie este înfrântă de moarte.Moartea ar trebui să de-a omului un sentiment de calm pentru că ea este singurul lucru sigur.Oamenii se tem însă de moarte,concepând-o ca pe ceva dinafară,pe când moartea izvorăşte dinăuntrul fiinţei.Aşa cum omul are viaţă, are şi moarte.Teama de moarte apare ca teama de neantul în care este aruncat de trecerea în nefiinţă.Orice teama ascunzând în fond teama de moarte,şi chiar şi cei ce cred in eternitate se tem de moarte.

 „Filosofii sunt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte,în realitate ei tremură mai mult decât toţi.”

 „Moartea este ceva scârbos,este singura obsesie care nu poate deveni voluptoasă.”

2

            Focul

   Viaţa,după Cioran,are o temperatură normală,astfel încât mediocrii să poată trăi.El se revoltă însă acestei realităţi şi propune „metoda agoniei” prima care vrea să demonstreze lumii că fiecare dintre noi este capabil de mai multe.Ar pune foc lumii cu scopul de a releva  tuturor esenţa vieţii.Acest foc ridicând temperatura vieţii.Flacările sunt un simbol al aspiraţiei spre depaşirea condiţiei umane,iar baia de foc fiind calea ideala de purificare,de  emancipare de sub greutatea trupului.Focul dând impresia unei morţi armonioase,graţioase.

„Aş vrea să fiu ridicat de elanul şi transcendenţa flăcărilor, să fiu aruncat de impulsul lor insinuant şi fin,să plutesc într-o mare de flăcări.”

          Cunoaştere şi naivitate

   La nicel emoţional ,naivitatea reprezentând cel mai fecund teren fiind o stare pur unică ce se regăseşte la foarte puţini dintre oameni,fiind distrusă de cunoaştere „duşman declarat vieţii”.Cioran distingând aici două atitudini fundamentale în viaţă:o atitudine naivă şi una eroică.În majoritate însă,din păcate,oamenii sunt ghidaţi de ceea eroică,se aruncă în viaţă pentru a dobândii triunful şi uită primordialul.

„Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea,de aceea nu toţi oamenii sunt nefericiţi.”

           Fericirea

    O condiţie esenţială pentru a accede la fericire este inconştienţa organică,ce se traduce prin ignoranţa omului asupra propriei condiţii.În momentul in care omul atinge starea sublima de fericire,cu condiţia ca aceasta să existe,ea trebuie comunicătă.Aşa cum ştim să ne exteriorizăm suferinţa prin lacrimi trebuie să cunoaştem şi un mod prin care să ne exteriorizăm fericirea.Nefericirea provine din noi şi a realiza aceasta reprezintă primul pas spre combaterea ei.La fericire însă mai contribuie şi frumuseţea care duce la beatitudine.

„Fericiţi sunt aceia care pot trăi în moment,care pot trăi prezentul absolut,pe care nu-i interesează decât beatitudinea clipei.”

          Suferinţa

    Pentu Cioran suferinţa nu are justificare,nu există un criteriu obiectiv după care sunt aleşi cei ce suferă.Suferinţa este născută din tragismul vieţii şi este de durată.Totuşi,omul are avantajul de a putea suferii singur şi de a-şi putea controla mimica feţei in acele momente.Laacrimile sunt manifestări ale suferinţei şi de multe ori ele se transformă în gânduri,prin urmare gândurile omului care suferă sunt la fel de amare la fel ca şi lacrimile sale.Suferinţa fiind o separare de ceilalţi,apărând ca o scară pe care cobori.

„Pe treptele suferinţei nu urci ci cobori.Ele nu formează scări înspre cer ci înspre infern.”

„Suferinţa este o cale de separare,de disociere,este o forţa centrifugă ce te detaşeaza de sâmburele vieţii,de centrul de atracţie al lumii,de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate.”

            Iubiea

     Prima iubire are un rol deosebit de important,este singura ce are valoare,marcând existenţa individului.Bărbatul are nevoie de o pasiune nebună pentru a putea iubii aceeaşi femeie,fiinţă limitată care nu poare rezista unui bărbat.Încercarea bărbaţilor de a găsi misterul psihologic al femeii este in van,pentru că în realitate nu există nici un mister,totul fiind generat de sensibilitatea feminină.Iubirea găseşte în tristeţe un mare duşman,iar cine ajunge să fie singur înseamna că nu mai iubeşte.Prin urmare iubirea poate da sensul existenţei ,iar atunci când nu este împlinită,ea anulează existenţa individului.Sentimentului de iubire îi dă valoare unicitatea,iubirea fiind orientată spre voluptate,iubeşti cu adevărat o singură femeie,care să dirijeze entuziasmul bărbatului.

„Iubirea este prin esenţă deschisă,ca o floare de primăvară.Şi nu închide răcoarea tristeţii petalele acestei flori?”

„Oricât ma-şi lupta pe culmile disperării,nu vreau si nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea.”

           Sinuciderea

    Nici un om nu se sinucide în urma unei analize rationale a vieţii.Nu întâmplările exterioare duc la sinucidere,ci dezechilibrul interior.Unii cedeaza în faţa unor întămplări ce altora le sunt indiferente.

  Sinuciderea apare ca un capriciu nu ca o afirmare a vieţii.Faptul că cineva şi-a luat viaţa este atât de impresionant încât nu ar mai trebui căutate motivele de l-au determinat.Sub acest aspect ,Cioran îi apreciază pe cei ce pot să se sinucidă în orice clipa,caci aceştia sunt capabili de trăiri interioare impresionante,luând contact permanent cu realităţile vieţii.

           Religia

     Filosoful afirmă,încă de la început,că nu îi plac profeţii,însă apreciază capacitatea lor de a se îndoi,ceea ce îi deosebeşte de maniaci.În viziunea sa Hristos aflat pe cruce ar fi invidiat destinul oricărui om,temându-se nu de moartea lui,ci de moartea oamenilor.Cioran e sigur că Hristos ar fi cerut ostaşilor romani să îl elibereze de pe cruce,pentu a putea muri departe de oameni.El credea că Hristos a regretat că era fiul lui Dumnezeu.Însă regretul îi vine în momentul final,în timp ce noi ne regretăm existenţa,de aceea nu putem accede la esenţa credinţei.Detestă predica din Iisus,dar iubeşte momentele de îndoială ale Acestuia,clipele tragice.Sensul religiei este de fapt dat de sacrificiul lui Iisus,singurul care le-a dat încredere în principiul creştinismului şi că oameni au avut nevoie de o dovadă de suferinţă pentru a se consola.Însă Dumnezeu este cu mult mai departe de noi decât suntem noi de el.

„Îmi închipui un Dumnezeu plictisit până dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decât să ceară.”

„Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atât de rar...Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit.”

     O operă remarcabilă ce abundă in pesimism şi care o situează din acest punct de vedere în proximitatea existenţialismului,prin ipostazierea determinărilor negative ale existenţei umane.