1

Samuil Micu (1745-1806)

 

            Nepot al lui Inocenţiu Micu-Klein, Samuel Micu este cel care elaborează fundamentele filosofice ale mişcării spirituale a Şcolii Ardelene. Avānd studii temeinice de teologie şi filosofie la Viena, Samuel Micu a fost influenţat masiv de luminismul german şi a contribuit la asimilarea noilor idei raţionaliste īn gāndirea romānească. A tradus un manual a lui Baumeister, Elemente de filosofie, manual ce preia ideile kantiene, sub influenţa lui Christian Wolff. Trăsătura dominată a gāndirii lui Micu este raţionalismul. El a elaborat o terminologie filosofică īn limba romānă, a dat o explicaţie raţională evenimentelor istorice. A tradus lucrări religioase, precum şi opere ale unor autori antici.

            Opera sa fundamentală este Istoria şi lucrările şi īntāmplările romānilor (1805), care a fost publicată integral abia īn anul 1995. El continuă şi īmbogăţeşte argumentaţia cronicarilor şi pe cea a lui D. Cantemir. Teza pe care o lansează Micu este aceea că dacii au fost exterminaţi īn războaie, iar romānii sunt descendenţi direcţi ai romanilor. A respins cu argumente complexe teoria “vidului istoric”, teorie prin care unii istorici susţineau că Dacia ar fi fost abandonată de populaţia autohtonă odată cu retragerea aureliană, astfel că triburile maghiare ar fi găsit un spaţiu “gol” la sosirea lor īn Transilvania. Invocānd şi argumente din teoria dreptului natural, Micu subliniază apăsat originea nobilă a poporului romān, susţinānd că vechimea şi continuitatea romānilor īn spaţiul autohton, ponderea demografică şi contribuţia lor īn istoria Transilvaniei legitimează lupta romānilor pentru recunoaşterea lor ca naţiune egală īn drepturi cu cele trei naţiuni "recepte".

            Alte lucrări: Logica, publicată la Buda, īn 1799; Legile firei, ithica şi politica, publicată la Sibiu, īn 1800. Au rămas īn manuscris lucrările: Īnvăţătura metafizicii (1787/1790), descoperită tārziu, ca şi alte lucrări: Etica sau īnvăţătura obiceiurilor; Īnvăţătura politicească, scrise la Viena, īntre 1781-1787.

            Logica este o introducere īn studiul filosofiei, pe baza lucrărilor lui Christian Wolff şi Baumeister. Autorul se referă la trei feluri de cunoştinţe: cunoştinţe istorice, cunoştinţe ale faptelor (obţinute pe cale senzorială) şi cunoştinţele filosofice (de ordin raţional, referitoare la cauze, "pricini"). "Filosofia nu este alta fără numai...obişnuirea de a cerca şi a cunoaşte destule pricini ale lucrărilor". Cunoaşterea raţională, logică, este completată de cea empirică. Viziunea lui Micu este o īmbinare a empirismului şi raţionalismului din epocă.

            Micu īmparte fiilosofia īn două părţi:

·         Filosofia teoretică, ce vizează adevărurile abstracte, la rāndul ei īmpărţită īn filosofie naturală (sau fizica) şi metafizică (ontologia, cosmologia, psihologia şi teologia naturală sau raţională).

·         Filosofia practică, ce cuprinde ideile cu valoare normativă, care călăuzesc oamenii īn acţiunea practică spre cāştigarea fericirii. Ea este alcătuită din filosofia practică generală, dreptul firii (natural), etica şi politica. Precursor al gāndirii politice romāneşti, Micu defineşte astfel politica: "Īnţelepciunea care īnvaţă cum se cade a stăpāni şi ocārmui cetatea".

            Micu este un creator de limbaj filosofic īn limba romānă. Īn textele sale apar o serie de termeni precum metafizica, fiinţa, firea, insul, raţiune, adevăr, lege, experienţă, cunoştinţă, ş.a., avānd un īnţeles filosofic precis definit. Ideea este "īnchipuirea (imaginea) care poate fi mai luminată sau mai īntunecată īn minte a vreunui lucru". Genul şi specia sunt la el "feliurile şi spiţele". Adevărul logic este "cuviinţa şi īntocmirea gāndurilor noastre cu lucrul īnsuşi". Experienţa este "sperienţă", iar demonstraţia este "arătare" - două căi de a ajunge la adevăr, la cunoştinţe certe, "ţapene". Ontologia porneşte de la "ins", de la lucrurile individuale spre cele generale. Principiile sunt “īnceputurile”, iar "īnceputul zicerii īmpotrivă" este principiul contradicţiei, "īnceputul pricinii destule" este principiul raţiunii suficiente al lui Leibniz. Alte echivalenţe: pricină=cauză, mutare=schimbare, stāmpărare=moderaţie, spaţie=spaţiu.

            Īnvăţătura metafizicii este o prelucrare personală a cărţii lui Baumeister, discipol al lui Wolff. Subliniază mereu puterea naturală a raţiunii de a căuta şi de a obţine adevărul. Ideile epocii se regăsesc la Micu: amestec de raţionalism şi empirism, interes pentru cunoaşterea probată prin experienţă, critica moderată a scolasticii. "Toată cunoştinţa omenească vine de la simţuri" – spune el, adoptānd noile perspective ştiinţifice ale vremii sale. Metafizica rămāne īnsă un domeniu rezervat al gāndirii raţionale, ce cuprinde “multe şi īncurcate īntrebări”, fiind "īnvăţătura aceia cu care īnchipuirile preste tot de obşte să tālcuiesc".

 

1

Texte din Īnvăţătura metafizicii (1806):

“Măcar că sunt unii carii judecă cum că pre cei mai tineri nu să cade a-i lăsa să īnveţe metafisica, pentru că multe şi īncurcate īntrebări cuprinde care mai bine este a nu le şti decāt a le şti, īnsă eu judec că nu trebuie a opri pre cei mai tineri de la desfătarea metafisicii, cu atāta, cu cāt mai mult foloseşte să ajungă ei, ca să poată ales gāndi,  care lucru a-l dobāndi, foarte mult ajută această īnvăţătură a metafisicii, după ce acum s-au curăţit de multe īncurcături ale sholasticilor. (...)

Toată cunoştinţa omenească vine de la simţuri, iar tot ce prindem cu simţurile, aceia să ţine de lucrurile cele singuratice, care īn multe chipuri īmbrăcate şi īnvăluite au cu locul, au cu vremea, au cu faţa, au īntr-alt chip osebite, să pun īnaintea noastră, despre care mai pre larg am grăit īn “Loghică“.(...)

Īn fieştecare lucru nu numai  insul trebuie a-l socoti, ci şi īntru acesta trebue să ne ostenim, ca să luăm aminte la firea şi la fiinţa lucrului, şi aşa să cunoaştem ce este lucrul. Iară fiinţa fieştecărui lucru este aceia, prin care orice lucru este numai acela, şi nu altul. Adecă fiinţa este aceia, prin care lucrul din toate alte lucruri se poate cunoaşte şi să osibeşte. (...)

Speriinţa ne īnvaţă pre noi cum că trupurile care le vedem noi īn lumea acesta, unele pier altele răsar, după zi să face noapte şi după noapte zi, şi nici Soarele, nici stelele nu rămān pururea īntru acelaşi stat. Luminat dară este, cum că īntru această lume sunt lucruri, care urmează unele după altele.(...)

Ce zicem noi cuvānt, grecii zic logos, latinii ratio zic, aşa dară aici prin cuvānt nu sunet trebuie să īnţălegi, ci judecata cea adevărată a minţii, care-ţi arată şi ce īnvaţă pentru ce şi cum să cuvintezi”.

 

            Texte din Logica (1799):

“Două căi sunt, ca să putem şti ceva, că cu bună samă e adevărat, adecă: speriinţă şi arătare.

Despre speriinţă aceasta se cade a le īnsemna:

a) cum că toată simţirea, sau priceaperea şi cunoştinţa noastră, au este din lăuntru, au din afară. (...)

Prin speriinţă cunoaştem numai cele singuratice, adecă cele ce cu simţirile le prindem. (...)

Pānă acum am zis de speriinţă, să zicem ceva şi de arătare. Arătarea zicem, că este īmpletirea şi legătura cea cu bun rānd a cuvāntărilor. Īn arătare nu se spun altele, fără numai cele ce sunt adevărate, adecă: arătarea este adeverirea spunerii, sau a lucrului, ce să zice, cu temeiuri adevărate şi fără īndoială. (...)

Dreptul firei tālcuieşte legile şi īnvaţă ce trebuie omul să facă sau să nu facă. Iară etica arată model şi calea cum trebuie a asculta de legile firei. Pentru aceia, bine au zis unii cum că dreptul firei este teoria eticii. (...)

 

            Texte din Scurtă cunoştinţă a istoriei romānilor (1796):

“Socotind cu mintea mea zisa aceia a filosofului aceluia, carele au zis că urāt lucru este elinului să nu ştie elineşte, adevărat şi rumānului să poată zice că urāt lucru este rumānului să nu ştie istoria neamului său, că vedem cum toate neamurile au scris lucrurile mai marilor săi şi se cuvine aceasta omului carele are minte, că istoria este dascălul tuturor lucrurilor (...) că ea nu numai cu cuvinte, ci şi cu pilde adeverează cele ce īnvaţă.

Acel lucru cugetāndu-l, eu am socotit, că acum īntāi īncai pre scurt să dau oarece cunoştinţă a neamului meu cel rumānesc, carele pānă acum nici atāta cunoştinţă de neamul său nu are. Poate că se vor afla unii cu simţire tocmai dobitocească, de vor defăima această osteneală a mea, zicānd: ce foloseşte omului să ştie cele ce au fost; unii ca aceştia sunt tocmai dobitoace, că numai dobitoacele nu ştiu lucrurile mai marilor săi. (...)

Deci, tu, o cuvāntătoriule rumāne, primeşte această puţintică, dar cu multă osteneală şi priveghere adunată istorie a neamului tău, şi au tu te nevoieşte, au de nu poţi tu, īndeamnă şi ajută pre alţii, carii pot, ca mai pre lung şi mai pre larg, lucrurile rumāneşti să le scrie, şi la tot neamul cunoscute să le facă, ca cei buni să se laude īntru neamurile neamurilor, iar cei răi şi cei nevrednici să se ruşineze şi să īnceapă a lăpăda simţirea cea dobitocească, şi a fi oamenii rumāni, adică desăvārşit, că mult este a fi născut rumān”.

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro