1

                                        SURSELE CUNOAŞTERII

 

 

      Cuvāntul ,,cunoaştere” este utilizat pentru a desemna atāt o activitate prin care iau naştere cunoştinţele, cāt şi rezultatele acestei activităţi. Īn primul sens sunt considerate capacităţile de cunoaştere ale minţii şi funcţionarea lor, iar īn al doilea sens, sunt avute īn vedere cunoştinţele gata constituite, noţiuni, judecăţi, teorii. Filosofii s-au interesat atāt de facultăţile şi  demersurile ce intervin īn producerea cunoştinţelor, cāt şi de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.

      Problema genezei şi surselor cunoaşterii, īn măsura īn care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizată īn diferite feluri.

      Mari filosofi ai trecutului au crezut că valoarea de cunoaştere sau buna īntemeiere a cunoştinţelor poate fi stabilită cu referire la sursele lor şi la căile pe care au fost obţinute, pornind de la aceste surse. Cunoştinţele noastre sunt autentice dacă şi numai dacă sunt produsul unei surse acreditate. Mulţi filosofi din antichitate au caracterizat cunoştinţele īn funcţie de sursele din care provin acestea: simţurile sau intelectul. Prima cunoaştere, conoaşterea prin simţuri, este numită de Democrit obscură, iar cea de-a doua, cunoaşterea prin intelect, autentică. Motivul opoziţiei simţuri – intelect, aparenţă – cunoaştere a esenţei apare īn filosofia lui Platon. Ştiinţa se atinge printr-o progresiune de la cunoaşterea prin simţuri a lumii sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi formelor pure, eterne.

      Autorii ce ilustrează filosofia raţionalistă şi empiristă a cunoaşterii din sec. XVII – XVIII au socotit că problema originii cunoaşterii drept problemă centrală a filosofiei cunoaşterii şi au considerat că numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitele cunoaşterii şi valoarea comparativă a diferitelor cunoştinţe. O idee este o cunoaştere autentică numai dacă se poate arăta că provine dintr-o sursă de īncredere.

      Gānditorii raţionalişti şi empirişti moderni folosesc cuvāntul ,,raţionalism” pentru a desemna punctul de vedere că raţiunea sau intelectul constituie sursa cunoaşterii autentice. Tema raţionalistă a fost dezvoltată prin punerea īn contrast a cunoaşterii ce īşi are sursa īn raţiune, cu cea care provine din simţuri. Descartes afirma că numai ,,lumina naturală” sau ,,lumina raţiunii” sădită īn noi de Creator, poate să ne ofere adevărata cunoaştere, cunoaşterea metafizică şi teologică. Primii paşi īn metafizică pot fi făcuţi doar separānd intelectul de simţuri. Spinoza susţinea că raţiunea poate pătrunde lucrurile aşa cum sunt ele, īn timp ce cunoaşterea provenită din simţuri este o cunoaştere ,,mutilată şi confuză”. Leibniz spunea că numai o cunoaştere raţională, pură, o cunoaştere care există īn noi de la naştere ne īngăduie accesul spre adevărurile superioare. Simţurile, sublinia el, oferă o cunoaştere despre ceea ce este, dar nu despre ceea ce trebuie să fie.

      Raţionalismul, ca poziţie epistemologică, este solidar cu anumite supoziţii de natură metafizică, cu ideea că universul reprezintă un sistem unitar şi ordonat. Cu ajutorul raţiunii sunt descoperite principiile cu care  putem deduce marea diversitate a fenomenelor care sunt dezvăluite de simţuri.

      Descartes caracterizează cunoaşterea provenită din idei clare şi distincte, idei la care se poate ajunge prin reflecţie asupra a ceea ce este sădit īn raţiunea noastră de la naştere, cunoaştere intuitivă. Teza raţionalistă clasică apare ca inacceptabilă pentru mulţi filosofi ai sec. XX datorită dependenţei ei de anumite idei metafizice.

      O temă centrală īn concepţia raţionalistă asupra originii şi surselor cunoaşterii care şi-a păstrat actualitatea este tema ideiilor īnnăscute. Acestă temă a fost tratată īn dialogul ,,Menon” al lui Platon. Ideile īnăscute sunt idei ce nu sunt primite din afară şi nici nu sunt alcătuite de noi, ci ele există īn spirit. Teoria potrivit căreia īntreaga noastră cunoaştere prin raţiune pură īşi are sursa īn idei īnnăscute va fi reluată de Leibniz. Acesta propune o nouă teorie asupra originii adevărurilor necesare ale raţiunii, o teorie de natură să dea socoteală atāt de rolul reflecţiei, cāt şi a experienţei, īn dobāndirea lor. Aceste adevăruri pot fi descoperite doar prin cercetare şi osteneală, printr-un mare efort de atenţie concentrat asupra a ceea ce se află īn spiritul nostru, efort ce va fi provocat şi orientat de impresiile simţurilor. Ideile īnnăscute nu ar putea fi dobāndite, crede Leibniz, fără stimularea pe care ne-o dau simţurile. Ele declanşează procesul ce duce la actualizarea ideilor īnnăscute. Filosoful german nu neagă contribuţia simţurilor īn cunoaşterea autentică ce caracterizează raţionalismul platonic.

      Teza empiristă radicală spune că cunoaşterea īn īntregul ei provine din datele simţurilor, că simţurile constituie singura sursă a cunoaşterii autentice.  Dar această teză nu este īntālnită īn textele celui care este recunoscut drept fondatorul tradiţiei empiriste moderne, John Locke. Īn ,,Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) Locke acordă o atenţie deosebită problemei originii cunoaşterii. El crede că numai dacă vom putea stabili cum iau naştere elementele cunoaşterii (idei) vom putea determina īntinderea cunoaşterii. Teza generală a lui Locke este că toate ideile, toate cunoştinţele noastre despre lumea materială īşi au sursele īn impresiile simţurilor, precum şi īn observaţia operaţiilor minţii, care formează idei complexe pornind de la ideile simple care sunt primele elemente ale cunoaşterii. Locke afirmă că de la naştere, mintea este o ,,pagină albă”, o ,,īncăpere goală” şi īşi propune să determine ,,cum intră ideile īn minte”. El afirmă că toate ideile noastre proveneau exclusiv din senzaţii fizice primite de trup din mediu şi imprimate īn minte.

      Dar dacă īntreaga noastră cunoaştere ar fi limitată la cea care se originează īn experianţă, marginile cunoaşterii ar fi destul de īnguste. Locke scapă o asemenea concluzie radicală admiţānd că oamenii posedă īnafara cunoaşterii prin experienţă şi o cunoaştere intuitivă precum şi o cunoaştere demonstrativă. Prin experienţă obţinem, cunoştinţe despre natura exterioară, cunoaşterea intuitivă este cunoaşterea existenţei noastre ca spirite, iar cunoaşterea demonstrativă este cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu.  De aici rezultă că Locke, Hume şi alţi empirişti ai sec. al XVIII – lea nu susţin teza extremistă că tot ceea ce cunoaştem ar putea fi derivat din experienţă.

      Empirismul lui David Hume este īnrudit cu cel a lui Locke prin situarea antimetafizică şi prin orientarea problemei cunoaşterii spre o cercetare de factură psihologică a proceselor şi demersurilor de constituire a cunoştinţelor. Hume formulează punctul de vedere empirist asupra surselor cunoaşterii cu mai multă claritate şi acceptă concluzii mai radicale. Teoria lui asupra originilor cunoştinţelor se īntemeiază pe distincţia dintre ,,impresie” şi ,,idee”. Impresiile sunt senzaţii şi trăiri subiective, iar ideile sunt urmele pe care le lasă impresiile sau anticiparea acestora prin imaginaţie. Impresiile, afirmă Hume, sunt īnnăscute doar īn sensul că se produc prin exercitarea unor facultăţi sau dispoziţii naturale, īn timp ce ideile provin īntotdeauna din impresii.

      Ca teorie asupra genezei şi surselor cunoaşterii, empirismul şi raţionalismul sec. XVII – XVIII reprezintă şi puncte de vedere diferite cu privire la raportul dintre ceea ce este īnnăscut şi dobāndit īn cursul vieţii prin mijlocirea simţurilor. Tema ideilor īnnăscute ocupă un loc important īn ,,Eseul asupra intelectului omenesc” al lui Locke cāt şi īn ,,Noile eseuri asupra intelectului omenesc” ale lui Leibniz. Īn lucrarea sa, Leibniz formulează obiecţiile unui raţionalist faţă de principiile care au fost propuse şi susţinute de Locke. Acesta critica doctrina ideilor īnnăscute, idei presupuse a fi prezente īn intelectul nostru de la naştere. Această doctrină, spune el, este păgubitoare penrtu religie, moralitate, filosofie şi viaţa practică.

      Īn ceea ce-l priveşte pe Kant, acesta a distins mai clar decāt filosofii de pānă la el īntre teoria cunoaşterii şi psihologia empirică. El a socotit că cercetarea facultăţilor şi activităţilor mintale ce intervin īn constituirea cunoştinţelor nu este de domeniul teoriei cunoaşterii, ci al psihologiei empirice. Kant crede că filosofia cunoaşterii se interesează exclusiv de īntemeierea cunoştinţelor şi nu de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. El spune că arice cunoaştere despre fapte, numită de el ,,experienţă”, ia naştere prin conlucrarea sensibilităţii şi intelectului. Cunoaşterea este rezultatul aplicării categoriilor şi principiilor intelectului materialului pe care īl oferă sensibilitatea, o activitate prin care impresiile sensibile sunt comparate, legate īntre ele sau separate.

      Autorii reprezentativi īn dezvoltarea filosofiei cunoaşterii (epistemologiei clasice), prin orientarea lor raţionalistă şi empiristă, cad de acord īn ceea ce priveşte supoziţii mai fundamentale. Īn primul rānd, ei cred că există surse ultime ale cunoaşterii, socotite surse de autoritate epistemică: numai cunoştinţele ce provin din asemenea surse vor fi acceptate drept cunoştinţe autentice.

      Atāt raţionaliştii, cāt şi empiriştii au fost īnsufleţiţi de convingerea că buna īntemeiere şi valoarea cunoştinţelor ar putea fi stabilită fără greş prin identificarea surselor ultime ale cunoaşterii şi prin raportare la aceste surse.

      Karl Popper indică drept una din supoziţiile mai adānci ale epistemologiei clasice punctul de vederee că adevărul este manifest. Adevărul este manifest īn sensul că el va putea fi stabilit odată pentru totdeauna īn dată ce vom ajunge pānă la sursele ultime ale cunoaşterii şi vom īnvăţa cum să derivăm cunoştinţele pornind de la aceste surse.

      Raţionalismul clasic şi empirismul clasic şi-au propus să stabilească sursele cunoaşterii autentice şi să determine limitele cunoaşterii şi valoarea cunoştinţelor prin raportare la asemenea surse. Teza raţionalistă conform căreia există intuiţie raţională, sursa ultimă a cunoaşterii o constituie intuiţia raţională, este confruntată cu obiecţii grave. Teza empiristă, teza potrivit căreia datele simţurilor ar reprezenta sursa ultimă a cunoaşterii, rămāne un punct de vedere influent īn mediile filosofice şi ştiinţifice.

      Caracterizarea impresiilor senzoriale drept surse primare ale cunoaşterii are o lungă tradiţie īn filosofie. Argumentul este că numai prin simţuri putem intra īn contact atāt cu lumea exterioară, cāt şi cu lumea noastră subiectivă, şi putem obţine astfel informaţii despre realitate.

      O supoziţie fundamentală a concepţiei empiriste cu privire la sursele cunoaşterii este aceea că impresiile simţurilor, ceea ce filosofii numesc ,,date ale simţurilor” sau simplu ,,datul”, reprezintă o cunoaştere nemijlocită. Expresia ,,dat” sugerează că impresiile senzoriale sunt ceea ce resimţim nemijlocit şi, ca atare, ceva ce nu va putea fi derivat şi explicat prin raportare la altceva. ,,Datul” este o stare originară, care nu cere īntemeiere. ,,Datul” este ceva ultim īn ordinea cunoaşterii: toate cunoştinţele noastre despre realitate sunt raportate īn cele din urmă la ceea ce ne este dat, atunci cānd se īncearcă determinarea surselor lor,  īn timp ce ,,datul” īnsuşi nu va putea fi raportat la nimic altceva.

      Un motiv fundamental al concepţiei empiriste asupra cunoaşterii īl constituie supoziţia că īntreaga noastră cunoaştere se originează īn informaţiile care ne sunt date nemijlocit de simţuri, informaţii a căror adecvare ar fi asigurată de caracterul pasiv, pur receptiv al subiectului cunoscător. De la impresii senzoriale trecem la observaţii, care nu ar fi decāt formularea lingvistică a acestor impresii, iar de la observaţii trecem la teorie. Karl Popper numeşte ,,teoria găleţii”, teoria conform căreia ipotezele iau naştere din observaţii prin asociere şi generalizare. Punctul de vedere opus, pe care Popper īl numeşte ,,teoria lanternei” este că o anumită ipoteză sau aşteptare precedă īntotdeauna observaţia. Teza primatului anticipării asupra constatării īn cunoaştere pare īn acord cu ceea ce ştim despre bazele biologice ale cunoaşterii şi despre anticipările biologice ale cunoaşterii.

      Alte două motive ale concepţiei empiriste asupra cunoaşterii, strāns colerate cu intuiţia că există o sursă ultimă a cunoaşterii, un punct de plecare absolut īn cunoaştere, sunt cele ale primatului abstractizării şi inducţiei.

      Filosofii empirişti recunosc că orice cunoaştere despre fapte este organizată īntr-un sistem de concepte. Principiul empirismului formulat de Locke şi Hume este că noţiunile trebuie să fie derivate īntr-un fel sau altul din ceea ce Locke numeşte ,,idei simple”, iar Hume ,,impresii”. Mulţi filosofi empirişti au susţinut că noţiunile iau naştere din ceea ce ne este dat nemijlocit de simţuri printr-un demers mintal numit ,,abstractizare”. Noţiunile ar fi produsul proceselor de abstractizare şi ar putea fi caracterizate drept abstracţii. Prin abstractizare separăm ceea ce este comun şi esenţial de ceea ce este individual, neesenţial şi reţinem determinările generale şi esenţiale, separate de existenţele individuale. Dacă abstractizarea urmează să explice cum iau naştere noţiunile din īnregistrări considerate pure, inducţia, aşa cum a fost īnţeleasă de empirismul clasic, ar trebui să explice cum iau naştere enunţuri generale, reguli, uniformităţi sau legi din enunţuri ce descriu fapte particulare. Acest fel de a īnţelege inducţia a fost numit de Popper ,,teoria psihologică a inducţiei”. Teoria porneşte de la supoziţia că ar exista un primat temporal şi psihologic al cunoştinţelor despre fapte particulare īn raport cu enunţurile ce formulează legi sau regularităţi. Cunoaşterea ar porni de la simpla īnregistrare a faptelor prin observaţie şi s-ar ridica la generalizări prin inducţie.

      Critica pe care o face Popper acestei teorii psihologice a inducţiei reprezintă o continuare a tezei sale despre primatul aşteptărilor, care īşi au originea īn dispoziţii de comportare īnnăscute, īn raport cu observaţiile despre fapte. Īn loc de a explica regularităţile, legile, prin constatări cu privire la repetarea unor coleraţii dintre fapte, Popper crede că va trebui să explicăm această repetiţie ca un rezultat al inclinaţiei noastre de a căuta şi de a formula regularităţi. Regularităţile nu ne sunt impuse de constatarea că anumite corelaţii īntre fapte se repetă sistematic, ci, dimpotrivă, existenţa regularităţilor īn desfăşurarea fenomenelor este o aşteptare inconştientă. Prin ipotezele pe care le formulăm īncercăm să descoperim uniformităţi şi legi. Ipotezele astfel construite sunt supuse controlului faptelor. Teoriei primatului psihologic şi temporal al repetărilor īi este opusă teoria primatului temporal şi psihologic al dispoziţiei de a căuta corelaţii īntre fapte.

      Critica pe care o face Popper ideii că noţiunile şi enunţurile generale pot fi derivate din impresii senzoriale şi din enunţuri despre fapte particulare se sprijină pe consideraţii de biologie evoluţionistă. Einstein contestă că noţiunile, atāt cele ale gāndirii comune, cāt şi cele ale cunoaşterii ştiinţifice, ar putea fi derivate din materialul senzorial. El insista asupra faptului că impresiile senzoriale şi noţiunile sunt entităţi esenţial diferite, care nu pot fi derivate unele din altele. Einstei 1

spunea că doar puţine noţiuni, acele noţiuni numite de el ,,primare”, trebuie să fie asociate direct cu impresiile senzoriale.

      Teza empiristă potrivit căreia noţiunile pot fi derivate din datele senzoriale prin abstractizare sau prin alte demersuri mintale este adesea convertită īn enunţul psihologic considerat adevărat că noţiunile sunt dobāndite prin īnvăţare. Īnvăţarea este īnţeleasă de psihologi ca achiziţie sau dobāndire de cunoştinţe prin interacţiunea subiectului cu ambianţa, prin stimularea sistemului care īnvaţă de către ambianţă. Īnvăţarea este caracterizată drept schimbare a cunoaşterii datorată experienţei. Supoziţia că noi am putea dobāndi noi concepte prin īnvăţare a fost criticată din perspectiva ştiinţei cogniţiei. Jerry A. Fodor porneşte de la afirmaţia că ceea ce psihologii numesc ,,īnvăţare de concepte” nu este altceva decāt formulare şi confirmare de ipoteze. Īnvăţarea, spune Fodor fixează opinii, dar nu poate produce concepte. Conceptele trebuie să existe īn prealabil pentru a face cu putinţă īnvăţarea. Fodor spune că singura teorie inteligibilă despre īmbogăţirea resurselor conceptuale face din acesta o funcţie a maturizării.

      Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale īnnăscute īn constituirea cunoaşterii pot fi caracterizate drept o reluare a concepţiilor raţionaliste clasice, care susţineau că există adevăruri de raţiune īnnăscute  īn mintea noastră. Īncercānd să explice ce īseamnă că o idee, care nu este nici derivată din datele simţurilor, nici plăsmuită de noi, este  īnnăscută, Descartes recurge la o comparaţie: ne naştem cu capacitatea de a cunoaşte idei aşa cum ne naştem cu predispoziţia de a contacta o anumită boală ereditară. A spune că o boală este ereditară īnseamnă că ceva există īn mod virtual, care va deveni actual īn anumite condiţii. Descartes spune că oamenii au anumite idei īnnăscute, chiar dacă mulţi dintre ei nu intră īn posesia lor niciodată. Pentru ca aceste cunoştinţe să devină reale se cere o concentrare intensă a atenţiei asupra a ceea ce este īn noi. Experienţa declanşează procese mintale ce conduc, īn cazul unor oameni cu aptitudini pentru reflecţie, la cunoaşterea adevărurilor de raţiune.

      Cercertătorul american N. Chomsky īşi dezvoltă teoria sa despre structuri īnnăscute ce fac posibilă īnsuşirea limbajului pe modelul input – output. Īnsuşirea limbajului şi a cunoaşterii sunt caracterizate de behaviorist drept rezultate ale unor procese complexe de īnvăţare din experienţă, ale efectului modelator al ambianţei.

      Īn timp ce gāndirea behavioristă, inspirată de empirism, se interesează de determinarea de către ambianţă a comportării şi cunoaşterii, de trăsături ce au o pregnantă condiţionare culturală şi istorică, orientările nativiste aduc ăn primul plan al atenţiei rolul īnzestrării genetice īn constituirea cunoaşterii. O premisă fundamentală a nativismului epistemologic este aceea că dezvoltarea minţii va trebui să fie studiată pe baza aceloraşi principii care au fost adoptate de biologia modernă īn cercetarea corpului. Biologii spun că dezvoltarea unui organism este orientată şi condusă de un program genetic propriu speciei, iar ambianţa externă influenţează ritmul procesului de dezvoltare.

      Chomsky apreciază că nu există nici un fel de temeiuri serioase, empirice sau de altă natură, pentru acceptarea punctului de vedere că dezvoltarea mintală se desfăşoară după o schemă esenţial diferită de cea care conduce dezvoltarea organismului. Chomsky apreciază drept plauzibilă presupoziţia că dezvoltarea mintală, ca şi dezvoltarea organismului, are ca punct de plecare o stare genetic determinată, comună speciei, cu variaţii individuale ce pot fi neglijate. Īn acest caz, dezvoltarea reprezintă o creştere, o succesiune de stadii genetic progaramate pānă la stadiul final sub influenţa ambianţei. Solidară cu motive ce s-au conturat īn tradiţia raţionalistă clasică, această reprezentare se opune concepţiei empiriste despre minte ca o foaie albă şi despre constituirea cunoştinţelor, chiar şi a facultăţilor spiritului, prin mecanisme elementare, cum sunt asocierea, compararea, generalizarea, abstractizarea şi inducţia.

      Din perspectiva nativistă, propusă de Chomsky, o cunoaştere a limbii există şi atunci cānd principiile īnnăscute care o fac posibilă nu sunt utilizate. El dă ca exemplu, acel stadiu al dezvoltării vorbirii īn care copilul īnşiră cuvinte fără elemente gramaticale, aşa – numita ,,vorbire telegrafică”, el cunoaşte īn sens structural limbajul, pe care īncepe să-l vorbească mai tārziu.

      Teoria lui Chomsky cu privire la natura limbajului şi la īnsuşirea limbajului de către copii, poate fi caracterizată drept o reabilitare şi o dezvoltare originală a teoriei raţionaliste clasice a ideilor īnnăscute şi a cunoaşterii īnnăscute. Chomsky crede că limbajul este un domeniu particular al cunoaşterii şi a fost caracterizat drept ,,o oglindă a minţii”. Lingvistica teoretică este īnfăţişată ca o ramură a psihologiei cunoaşterii, iar ţelul ei este descoperirea realităţii mintale ce stă la baza comportării lingvistice. Lingvistul american afirmă că studiul limbajului poate clarifica şi susţine anumite concluzii asupra cunoaşterii omeneşti, care se corelează īn mod direct cu probleme clasice īn filosofia minţii.

      Punctul de plecare al teoriei de inspiraţie raţionalistă pe care a formulat-o Chomsky este semnalarea şi tematizarea discrepanţei dintre competenţa lingvistică şi informaţia pe care o primeşte cel care īşi īnsuşeşte limba din ambianţa lingvistică. Teoria trebuie să explice nu numai faptul că copilul īşi īnsuşeşte foarte repede limba maternă, dar şi că el şi-o īnsuşeşte īn general corect. Competenţa lingvistică, spune Chomsky, este produsul creşterii, şi nu al īnvăţării.

      Īnfruntarea dintre schema behavioristă şi schema nativistă īn explicarea surselor competenţei lingvistice ar putea fi caracterizată drept o competiţie īntre două programe de cercetare, susţinute de idealuri cognitive diferite şi de reprezentări alternative asupra raportului dintre īnnăscut şi dobāndit īn achiziţia cunoaşterii.

      Behavioriştii se situează īntr-o perspectivă ce ar putea fi calificată drept baconiană: cunoaşterea īnseamnă putere; cunoscānd cauza putem produce efectul. Din punctul lor de vedere, cercetarea ştiinţifică urmăreşte stabilirea unor relaţii constante īntre fenomene accesibile observaţiei şi măsurării, a unor relaţii funcţionale ce fac posibile predicţia şi controlul producerii fenomenelor. Teoriile sunt considerate drept indtrumente a căror utilizare se justifică doar īn măsura īn care ele contribuie la descoperirea unor noi relaţii īntre fapte.

      Programul de cercetare nativist s-a constituit nu de la stabilirea unor corelaţii logice īntre fenomene accesibile observaţiei, ci de la explicarea acestor corelaţii prin dezvăluirea unei realităţi ascunse privirii noastre.

      Susţinătorii programului behaviorist, de inspiraţie empiristă, cred că numai mecanismele elementare de achiziţie a cunoştinţelor sunt īnnăscute, tot restul fiind produsul īnvăţării din experienţă, īn timp ce toţi cei care aderă la programul nativist, de tradiţie raţionalistă, presupun că există o cunoaştere propriu-zisă care este īnnăscută. Reprezentarea nativistă asupra cunoaşterii este apropiată de cea a biologilor.

      Ideea cunoaşterii ,,a priori” a fost consacrată de Kant. Abordarea kantiană a problemei cunoaşterii este una transcedentală. Problemele teoriei critice a cunoaşterii sunt formulate ca probleme de drept şi nu ca probleme de fapt. Interogaţia kantiană priveşte posibilitatea unei cunoaşteri date, deja constituite. Formulele ,,a priori” sunt examinate de Kant drept condiţii necesare ce fac posibilă experienţa īn genere.

      Un punct de vedere larg acceptat īn filosofia analitică contemporană a cunoaşterii este acela că problema cunoaşterii ,,a priori” priveşte numai īntemeierea cunoaşterii, o chestiune de drept şi nu cercetarea originii şi surselor ei, adică o problemă de fapt. Atributul ,,a priori” poate fi aplicat īn mod legitim numai noţiunilor şi judecăţilor, adică cunoaşterii propoziţionale. Sunt ,,a priori” acele judecăţi a căror valoare de adevăr poate fi stabilită independent de experienţă īn general.

      Teoria lui Chomsky despre cunoaşterea īnnăscută a limbajului, o teorie apropiată temei raţionaliste clasice a ideilor īnnăscute, poate fi caracterizată şi ca o teorie despre ceea ce este ,,a priori” din punct de vedere psihologic, adică despre ceea ce precedă īn timp īnvăţarea din experienţă a unei limbi şi face cu putinţă o asemenea īnvăţare.

      Īn īncercarea sa de a determina şi cerceta componenta ,,a priori” a cunoaşterii despre lume, austriacul K. Lorenz porneşte de la supoziţia că orice proces de cunoaştere este o funcţie a creierului şi conchide că acest proces va trebui să fie descris şi expşicat drept un produs al evoluţiei biologice. Prin raportare la filosofia critică a lui Kant, dar şi prin distanţare faţă de conceptul cunoaşterii ,,a priori” a idealismului transcedental, Lorenz apreciază că toate acele dispozitive, mecanisme şi structuri proprii speciei care fac posibilă cunoaşterea despre lume a omului ar putea fi caracterizate drept ,,a priori” īntr-um sens genetic şi descriptiv al termenului. Modalitatea de abordare a cercetării cunoaşterii pe care a inaugurat-o Lorenz este numită şi ,,epistemologie bazată pe ideea selecţiei naturale”. Ea este dezvoltată de autori care cred că principiul selecţiei naturale este īn măsură să ofere o explicaţie neteleologică tuturor proceselor orientate spre scop din univers. Cunoaşterea īn toate formele ei poate fi privită ca un proces care comportă trei elemente esenţiale: mecanisme pentru introducerea variaţiilor; procese de selecţie; mecanisme de păstrare şi propagare a variaţiilor selectate.

      La fel ca şi Chomsky, Lorenz asociază cunoaşterea ,,a priori” cu cea īnnăscută īn măsura īn care califică drept ,,a priori” dispozitive şi structuri de cunoaştere care au apărut cu mutaţii īntāmplătoare şi au devenit apoi determinări distinctive ale speciei prin acţiunea selecţiei naturale.

      Epistemologia de orientare nativistă a fost caracterizată ca cea mai simplă teorie a cunoaşterii ,,a priori”. O altă teorie naturalistă īn filosofia contemporană a cunoaşterii, epistemologia genetică a lui J. Piaget, īntemeiată pe cercetări de psihologie genetică, disociază ,,a priori” –ul de īnnăscut şi urmăreşte să-i restituie celui dintāi atributele tradiţionale ale universalităţii şi necesităţii. Pornind de la supoziţia că īntreaga noastră cunoaştere se trage din două surse distincte, Piaget contrastează enunţurile empirice, acele enunţuri care nu pt fi nici formulate, nici īntemeiate, independent de informaţiile despre stările reale pe care ni le furnizează simţurile, cu enunţuri pe care le numeşte logico – matematice.

      Una din temele principale ale epistemologiei lui Piaget este elaborarea unei explicaţii psihogenetice a unor relaţii elementare care sunt resimţite introspectiv drept necesare, sunt valabile pentru orice obiecte reale şi au atributele necesităţii şi universalităţii. Īn măsura īn care cercetările psihogenetice īntemeiază distincţia dintre experienţa logico – matematică şi fizică, respectiv dintre cunoaşterea logico – matematică şi fizică, ele relevă existenţa a două surse distincte ale cunoaşterii: constatările perceptive şi schemele de coordonare a acţiunilor. Cunoaşterea logico – matematică este o cunoaştere ,,a priori” deoarece este o cunoaştere independentă de experienţa fizică. Experienţa fizică este o sursă a cunoaşterii, dar nu a īntregii cunoaşteri.

      Īncercarea lui Piaget este foarte ambiţioasă deoarece dă conceptului cunoaşterii ,,a priori” un sens mai apropiat de semnificaţia lui tradiţională, kantiană. Enunţurile logico – matematice sunt caracterizate drept enunţuri ce lărgesc cunoaşterea şi posedă atribuţiile universalităţii şi necesităţii. Cunoaşterea logico – matematică este pentru Piaget o cunoaştere foarte săracă īn conţinut īn raport cu ceea ce el numeşte cunoaştere fizică, cunoaştere bazată pe experienţa fizică.

      Pentru Chomsky, ca şi pentru raţionaliştii sec. XVII, cunoaşterea ,,a priori” este cunoaşterea īnnăscută. Cunoaşterea īnnăscută, aceea cunoaştere ce va fi activată o dată cu maturizarea biologică sub influenţa declanşatoare a stimulărilor senzoriale din ambianţă, este o cunoaştere bogată din punctul de vedere al conţinutului.

      Pentru Lorenz, ca şi pentru Chomsky, cunoaşterea ,,a priori” este cunoaşterea īnnăscută. Lorenz propune un concept considerabil mai slab al cunoaşterii ,,a priori”. Este un concept mai slab īn ceea ce priveşte conţinutul decāt cel chomskyan īn măsura īn care numai structura specifică a aparatului senzorial al omului şi categoriile gāndirii comune, solidare cu anumite structuri neurofiziologice proprii speciei, sunt īnnăscute, deci ,,a priori”. Acest concept este mai slab şi īn măsura īn care dispozitivele, mecanismele şi structurile senzoriale şi intelectuale de prelucrare a informaţiei sunt datorate acelor condiţii accidentale ale ambianţei care au conferit valoare unui anumit program genetic şi au asigurat promovarea lui prin selecţie naturală. Conceptul cunoaşterii ,,a priori” propus de Lorenz se susţine cel mai bine īn ceea ce priveşte baza faptică şi īntemeierea lui empirică.

 

    

 

 

         BIBLIOGRAFIE:

 

  • M. Flonta, Cognitio. O introducere critică īn problema cunoaşterii, Ed. All, Bucureşti, 1994;
  • K. R. Popper, Filosoful – Rege ?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992;
  • A. Einstein, Cum văd eu lumea ?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992;
  • S. Budnariu, Istoria ideilor politice, Sibiu, 2000;
  • P. Iliescu, E. M. Socaciu, Fudamentele gāndirii politice moderne, Ed. Polirom, 1999.  
  • Cele mai ok referate!
    www.referateok.ro