1

Introducere

 

Impozitarea, este un sistem de contribuţii impuse de către guvernămānt asupra persoanelor, īntreprinderilor, şi proprietăţii, esential ca o sursă de venit pentru acoperierea cheltuielilor guvernamentale şi a altor scopuri publice[1]. Impozitarea poate fi, şi este, de altfel, utilizată şi la atingerea altor obiective economice  şi sociale. De exemplu, poate servi drept metodă de dezvoltare a unei economii echilibrate prin stimularea sau descurajarea variatelor forme de activitate comercială, sau poate fi utilizată pentru a implementa reforme sociale prin redistribuirea averii.

Eficacitatea fiecărui guvernămānt depinde de voinţa poporului guvernat de a se dezice (sau a ceda) o parte din controlul asupra persoanelor sau proprietăţii lor īn schimbul protecţiei sau altor servicii din partea statului*(public goods). Impozitarea este una din formele unui asemenea schimb, deoarece impozitele percepute sunt utilizate pentru finanţarea unor activităţi de utilitate publică, activităţi ce nu pot fi efectuate prin eforturile persoanelor private aparte sau a unui grup restrāns de persoane[2].(vezi public goods)

Diferenţe istorice. Īncă din timpuri străvechi, impozitele erau plătite preponderent nu īn bani, ci īn natura sau prin muncă (cereale, produse alimentare, sau lucrări la amenajarea drumurilor (bunurilor - i.e. canale, case, diguri) publice). (Atita) Cāt timp serviciile guvernămāntului consistau esenţial īn acţiuni militare şi asigurarea drumurilor sau alte lucrări publice, impozitarea īn natură satisfăcea pe deplin marea majoritate a necesitaţilor guvernamentale. Domnitorii puteau aduna echipe de muncitori sau ostaşi prin obligarea fiecărui nobil de a pune la dispoziţie un număr anumit de lucratori sau soldaţi, proporţional titlului nobilului sau averii lui. Īn mod similar, "dijme" cerealiere puteau fi percepute de la proprietarii funciari, atāt pentru a hrăni efectivele militare sau lucrătorii publici, cāt şi pentru a asigura variate necesităţi guvernamentale. Naţiunile industrializate moderne, cu toate că percep impozite īn forma bănească, aplică acelaşi model fundamental: guvernămāntul desemnează materia (baza) impozabila (venit realizat, proprietate posedată, sau acte realizate de organele statale), aplică un anumit cuantum de impozare, şi colectează impozitul (egal cu baza īnmulţită la rata aplicată) de la plătitorul impozitului, care este desemnat prin lege.

Sistemele de impozitare, chiar şi īn zilele de azi, cānd universalizarea şi interdependenţa devin cuvinte cheie, sunt la fel de variate ca şi naţiunile ce le instituie, variind, īn dependenta de complexitate, de la perceperi īn natură pānă la sisteme computerizate[3] de impozitare. Mecanisme de impozitare simple sunt potrivite numai necesităţilor acelor guvernăminte, care sunt extrem de limitate īn scopuri. Īn cazul īn care responsabilităţile guvernamentale sunt diverse şi extinse sistemul de impozitare respectiv trebuie sa fie complex si avansat din punct de vedere organizatiuonal si tehnic. Cum ar fi, de exemplu, situaţia īn care impozitele se utilizează pentru a reduce inegalităţile economice şi a redistribui veniturile prin modalităţi considerate echitabile. Reţelele fiscale bine gāndite şi aşezate devin un element esenţial, la fel precum şi o educaţie publica de standard īnalt va asigura un nivel īnalt de responsabilitate a plătitorului.

 

Principiile impozitării[4]. Sistemele de impozitare īndeplinesc mai multe funcţii, īn dependenta de responsabilităţile guvernămāntului ce le instituie. Īn cazul unui guvernămīnt complex, cu doua nivele sau trei nivele, aportul aşteptat din partea impozitelor locale şi centrale (federale) variază mult. Nivelele de jos ale guvernămāntului (administraţia locala) sunt relativ limitate in ceea ce priveşte impozitele, pe care sunt autorizate a percepe. Guvernămintele locale trebuie, de sigur, sa aiba surse materiale si financiare necesare pentru a realiza sarcinile si scopurile stabilite. Cerinţa de a avea un buget foarte echilibrat este o caracteristică unică pentru guvernămintele locale, deoarece, spre deosebire de guvernul naţional, unităţile locale nu pot să-şi permită luxul de a cheltui mai mult decāt au. Spre deosebire de companiile private, guvernămintele locale nu pot cheltui mai puţin decīt au. Īn timp ce scopul unei firme private este de a obţine cit mai mult venit posibil la cheltuieli minime (i.e. profituri maxime - teoria neoclasica),  un guvernator sau primar, sau oricare alt oficial public va fi criticat cu asprime pentru o impozitare ridicată, dacă ceva similar cu profitul ar apărea īn evidenţa contabilă.

         Procesul de elaborare a bugetului implică estimarea cheltuielilor şi veniturilor. Oficialii locali sunt puşi īn faţa unor incertitudini cānd īncearcă a prevedea acestea. Pentru a face faţă situaţiei, autorităţile sunt nevoite de a lua īn calcul toate circumstanţele şi resursele existente, şi cele care vor apărea pe viitor. Un factor important, care merită de a fi luat īn calcul īn primul rānd, este "sănătatea" economiei. Dacă se fixează impozite pe venit sau vānzări, acestea vor varia īn dependenţă de nivelul şomajului şi creşterii economice. Mai mult ca atāt, sectorul public este pus sub o dublă ameninţare īn timpul declinului economic: veniturile scad īn urma scăderii vānzărilor şi nivelului bunăstării populatiei, īn acelaşi timp cheltuielile cresc pe seama asistenţei acordate familiilor şi persoanelor ce se află īn şomaj, fără alte surse de existenţă.

              Un alt factor important, care afectează bugetele locale este nivelul finanţării din Centru - dotaţiile de stat. Acest nivel variază din an īn an, īnsă īn ultimul timp tinde de a scădea. Rata scăderii depinde īn egală măsură atāt de dinamica politică, cīt şi de starea economiei.

              Diferite nivele de guvernămānt depind de diferite tipuri de taxe şi plăţi. După cum putem urmări īn schema de mai jos, sursele de venit variază īn dependenţă de nivelul autorităţilor (īn tabel datele sunt prezentate īn procente de la veniturile totale, cifrele fiind din anul fiscal 1994, SUA).


[1] George F. Break, Taxation, Microsoft Encarta 98 Encyclopedia, 1997.

[2] De exemplu, īntreţinerea poliţiei, pompierilor, sau drumuri publice.

[3] i.e. carti de credit, plata impozitelor prin Internet, etc.

[4] Datorită specificului lor, īn continuare vor fi analizate impozitele locale.

1

După cum vedem,  guvernămintele statelor au ca surse aproximativ echivalorice taxele pe venit şi vānzări. Sigur că statele variază īn acest domeniu. Unele nici nu au impozite pe vānzări, pe cānd alte state ating numere cu două cifre. Similara este şi situaţie cu impozitare veniturilor personale. Procentul diferă īntre statele care o fac, dar media este sub 10%[1].

              Guvernămintele locale se bazează īn mod primar pe impozite pe imobil, au puţin venit de la vānzări, şi practic nimic de la impozit pe venit. Cele locale se mai sprijină pe plăţi pentru servicii, cum ar fi biletele de intrare īn parcuri, licenţe pentru vānat şi pescuit, plata pentru studii īn universităţile publice, plăţile pentru apa utilizată, şi altele. Statele, mai mult ca guvernămintele locale, administrează sistemele de pensionare şi programele de asigurare pentru funcţionarii şi lucrătorii publici. Veniturile de la investiţiile īn fondurile de pensionare, cu toate că sunt menţionate, nu au o alta īntrebuinţare decāt plata pensiilor. Īn mod similar, sumele provenite de la plăţile pentru servicii sunt plasate īn fonduri segregate, ceea ce īnseamnă ca ele pot fi utilizate numai pentru finanţarea serviciilor, de la care au fost obţinute. Cu alte cuvinte, plata pentru īnvăţămānt poate fi utilizată numai de către şi pentru universităţi, şi nu pentru īnchisori sau īntreţinerea drumurilor.

              Majoritatea persoanelor acceptă plăţile pentru servicii ca pe cel mai onest şi corect mod de impozitare. Problema este că venitul este limitat şi segregat. Taxele īn general pot fi evaluate conform trei aspecte:

1.      volumului de bani pe care īl pot aduce īn trezorerie,

2.      dacă venitul e sigur, şi

3.      cine suportă povara lor.

             

              Impozitele pe venit generează sume mari de bani, cu toate că variază īn dependenţă de starea economiei, rata şomajului, şi alţi factori similari (GNP always equals the National Income=National Expenditure=National Output). Din toate taxele, impozitele pe venit tind a fi cele mai progresive, ceea ce īnseamnă ca ele sunt bazate pe capacitatea de a plăti.

              Impozitele pe vānzări sunt de asemenea bune surse de bani, şi de asemenea variază īn dependenţă de starea economiei[2]. Acestea nu sunt bazate pe veniturile populaţie, ci pe cumpărături. Din moment ce persoanele cu venit jos, pentru a se īntreţine, cheltuie practic tot ce cāstigă, impozitele pe vānzări sunt regresive. Pentru a repara natura regresivă a acestor impozite, unele state eliberează de impozitare produsele alimentare, medicamentele, şi alte produse de primă necesitate. Statul poate să margă şi mai departe - să subsidieze aceste produse.

            Impozitele pe imobil variază īn dependenţă de valoarea proprietăţii impozitaţilor, şi nu a veniturilor sau cheltuielilor. Prin urmare, fermierii şi cei cu venituri fixe, cum ar fi pensionarii, pot fi supuşi unei poveri fiscale mai grele decāt gradul lor de bunăstare. Impozitul pe imobil (pe proprietate) poate fi o sursă bună de venit, fiind şi cel mai stabil, din motiv că autoritatea, īn jurisdicţia căreia se află această proprietate poate stabili o rată a impozitului care practic garantează un nivel anumit de venit, indiferent de schimbările din economie. Deaceea oficialii locali care stabilesc aceste taxe īn mod stabil sunt nevoiţi de a auzi plāngeri privind natura regresivă, arbitrară a impozitelor pe proprietate.

Daca e sa examinam aceasta problema mai de in aproape, observam ca politica fiscala a statului este determinata de sistemul de valori a societăţii in cauza. Majoritatea democraţiilor moderne deriva noţiunile generale cu privire la ceea ce constituie un bun sistem fiscal din principiile enunţate in sec.18 de economistul britanic[3] Adam Smith:

·         Echitatea

·         Claritatea şi Siguranţa

·         Convenienţa

·         Eficienta

Echitatea. Este de o importanta fundamentala ca orice impozit sa fie echitabil - adică cetăţenii sa fie impozitaţi proporţional abilităţii lor de a plăti ("in proportion to the benefit they deprive from the government" - Adam Smith). Un impozit este considerat echitabil daca cai care au posibilitatea de a-l plăti sunt impuşi fie proporţional capacităţii lor de plata, fie, in dependenta de situaţie, proporţional cu ceea ce primesc in schimb de la guvernămānt. Prin urmare, atāt "capacitatea de plata", cit şi "beneficiile primite" constituie criteriile de apreciere a echităţii. In cazul in care serviciile oferite sunt dispersate, aceste doua criterii sunt deseori indistinctibile, deoarece persoanele ce sunt mai bogate de obicei au o pondere mai mare in comunitate. In cazul in care serviciile conferă beneficii identificabile personal anumitor indivizi şi nu altora, este fezabil de a impune utilizatorii a suporta o anumita parte din costuri. Impozitarea ce se conformează cu standardele aplicate a abilitaţii de a plăti sau a beneficiilor primite este considerata ca o impozitare ce īndeplineşte cerinţele echităţii verticale (deoarece o astfel de impozitare va extrage sume diferite de la persoane in diferite situaţii). La fel de importanta este şi echitatea orizontala - principiul in baza

[1] De exemplu, in SUA:

Alabama are un impozit progresiv, de la 2% pentru mai puţin de 1,000$, pānă la 5% pentru sume peste 6,000$

California - impozit progresiv, de la 1% pentru mai puţin de 3,120$, pānă la 10% pentru sume peste 21,860$

New York - impozit progresiv, de la 2% pentru mai puţin de 1,000$, pānă la 14% pentru sume peste 23,000$

                Pennsylvania are un impozit cu cota fixă de 2.35%

Ohio - impozit progresiv, de la 0,5% pentru mai puţin de 5,000$, pānă la 5% pentru sume peste 100,000$

[2] TVA, Accize, şi alte Taxe.

[3] De origine scoţiană

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro