1

INTRODUCERE

Încă de la crearea Comunităţii Economice Europene la 25 martie 1957, s-a prevăzut crearea unei uniuni economice şi monetare, ceea ce înseamnă, pe scurt, libera circulaţie în cadrul comunităţii a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă, precum şi adoptarea unei monede unice.

Primul deziderat, cel al eliminării barierelor de orice tip din calea circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie a fost pe deplin realizat 36 de ani mai târziu, la 1 ianuarie 1993 când a început să funcţioneze Piaţa Unică. Cel de-al doilea obiectiv a fost atins la 1 ianuarie 1999, când ratele de schimb a 11 ţări din cele 15 din cadrul Uniunii Europene au fost fixate irevocabil faţă de noua monedă – Euro.

Aşa cum se previzionase, crearea Pieţei Unice a dat un nou suflu relaţiilor comerciale dintre ţările membre.

Statisticile indică evoluţia comerţului în cadrul Uniunii Europene, însă nu prezintă natura acestor schimburi, structura lor şi mai ales cauza lor. Ţările cele mai dezvoltate ale Uniunii au structural o compoziţie foarte diversă de cea a ţărilor mai puţin dezvoltate. Urmărirea valorică a schimburilor între ţări, aşa cum e ea prezentată în statistici, nu permite sesizarea acestor diferenţe.

Scopul acestei lucrări este cercetarea naturii şi cauzelor acestor schimburi. Pentru a putea fi înţelese, lucrarea va aborda cercetarea lor din dublă ipostază – teoretică şi empirică. Prima parte va avea în vedere cele mai de seamă contribuţii teoretice în analiza comerţului internaţional, tocmai pentru că abordarea teoretică a mecanismului schimburilor intracomunitare presupune cunoaşterea cercetărilor pe plan teoretic, fiind o îmbinare a diverselor teorii emise. În acest sens, vor fi prezentate teoriile clasice ale lui Ricardo – Torrens şi Hecksher – Ohlin, ca şi cele moderne – teoria economiilor de scară, cea a ciclului produsului şi nu în cele din urmă, teoria concurenţei monopolistice. Partea a doua va trata comerţul intracomunitar, natura sa, schimburile inter şi intra-ramuri, metodologia de măsurare a acestor schimburi, precum şi explicaţia teoretică a acestor schimburi.

Lucrarea doreşte să îmbine planul teoretic cu cel practic. Teoriile prezentate vor fi urmărite nu doar din punct de vedere teoretic, ci şi empiric, pentru a se vedea în ce măsură ele sunt viabile, în ce măsură ele explică evoluţia reală a comerţului internaţional şi mai ales intracomunitar.

 

TEORIILE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL.

 

În prezentarea modelelor teoretice ce urmează vor fi făcute anumite ipoteze care vor condiţiona validitatea legităţilor pe care le generează. Multe din aceste ipoteze vor părea nerealiste iar altele foarte greu de îndeplinit. Pentru eliminarea sau atenuarea acestor condiţionări nerealiste au fost elaborate multe alte modele plecând de la cele de bază. Scopul acestei prime părţi a lucrării nu este de cel de a cerceta aceste “extensii” teoretice, ci acela de a urmări doar modelele de bază în caracteristicile lor cele mai relevante pentru studiul de faţă.

Preţul pe piaţa mondială este o caracteristică esenţială şi intrinsecă a fiecărui model. Nivelul său mondial comparativ cu cel intern pentru un acelaşi bun este esenţial pentru a stabili poziţia de importator sau exportator a ţării respective sau luarea de măsuri de politică comercială.

Fig. 1 prezintă modul de formare a preşului pe piaţa mondială, presupunând că există numai două ţări A şi B care comercializează în mod liber, fără a fi împiedicate de orice bariere tarifare sau netarifare. În fiecare industrie preţul bunului x e determinat de intersecţia curbei cererii cu cea a ofertei. Presupunem că în situaţie autarhică (nu există schimburi externe), preţul bunului x este mai mare în ţara A decât în ţara B (PA > P­B).        Diferenţa între curba ofertei ţării A, SA şi cea a cererii DA formează curba mondială a cererii Dx, iar excedentul ofertei SB peste cererea DB formează curba mondială a ofertei Sx. Intersecţia celor două curbe are loc în punctul E, la preţul Pw, între PA şi PB. În acest punct cantitatea vândută este egală cu cea cumpărată şi egală cu excedentul cererii interne faţă de ofertă în ţara A şi cu surplusul ofertei interne peste cererea din ţara B.

 


 

Determinarea în acest mod a preţului este simplă însă superficială. Modelul prezintă curbele cererii şi ofertei fără a da explicaţii în legătură cu factorii care le determină, pe ce bază sunt construite. În consecinţă este imposibil de previzionat cum se vor deplasa acestea în cazul unor mişcări mai profunde în economiile ţărilor respective.

Este rolul teoriilor să explice care sunt determinanţii comerţului internaţional

 

Modelul Ricardo – Torrens. Productivitatea muncii şi avantajul comparativ.

 

Acest model poate fi sintetizat prin următoarea afirmaţie: fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri pe care le realizează relativ mai avantajos decât celelalte ţări. Ipotezele acestui model sunt:

1.      Lumea e redusă la două ţări care produc două bunuri;

2.      Costul producerii unui bun într-o ţară e constant indiferent cât de mult creşte sau scade producţia acelui bun;

3.      Concurenţa pe piaţă e perfectă, deci nu există profituri, iar preţul bunului este egal cu costul producerii lui;

4.      Costul unui bun e determinat de cantitatea de muncă cheltuită pentru a-l produce;

5.      Costurile de transport sunt neglijabile.

Presupunem că ţările A şi B produc grâu şi vin. Notăm cu ALG şi ALW numărul de ore de muncă necesare pentru a produce un kilogram de grâu şi un litru de vin. În continuare notăm cu QG, respectiv QW, producţiile de grâu, respectiv vin. De asemenea, presupunem că în economie este o ofertă iniţială de L ore-om. Limitele producţiei sunt date deci de inegalitatea ALG*QG + ALW*QW < L. Atunci costul de oportunitate al unui kg de grâu este egal cu numărul de litri de vin la care ar trebui să se renunţe pentru a se putea produce un kg suplimentar de grâu. Un kg de grâu necesită ALG ore-om, deci într-o oră de muncă se puteau produce 1/ ALW litri de vin. Aşadar costul de oportunitate al grâului faţă de vin este ALG/ALW indiferent de producţie(condiţia 2).*

 


Presupunem că PW este preţul unui litru de vin şi PG cel al unui kg de grâu în ţara A. întrucât munca este singurul factor de producţie iar preţul este egal cu costul (condiţiile 3 şi 4). Preţul vinului este egal cu PW = ALW*W, iar cel al grâului este PG = ALG*W, unde W reprezintă salariul mediu orar în ţara A.

Aceeaşi condiţie 3 ne asigură că salariile în cele 2 “industrii” sunt egale, pentru că dacă ar fi mai mari într-una, mobilitatea perfectă a muncitorilor presupusă de concurenţa perfectă va conduce la angajarea în ţara ce oferă cel mai înalt nivel al salariului, sporind oferta de muncă şi favorizând scăderea acestuia până când salariile se vor egaliza. Deci în situaţie de autarhie avem W = PW /ALW = PG /ALG.

În condiţiile în care ţara trece la deschidere totală, PW şi PG nu vor mai fi determinaţi de factori interni, iar dacă PWint /ALW < PGint /ALG (1) , adică salariile în sectorul vinului sunt  mai mici decât în cel al grâului iar toţi muncitorii din A vor produce grâu.

Condiţia 1 poate fi rescrisă

              (2), adică economia se va specializa în producţia de grâu dacă preţul relativ al grâului depăşeşte costul său de oportunitate şi se va specializa în producţia de vin dacă preţul relativ al acestuia este superior costului său de oportunitate.

 

Comerţul într-o    cu un singur factor ?????

 

Putem presupune că într-o stare de autarhie ţara A produce grâu relativ mai ieftin decât ţara B, adică producând un kilogram suplimentar de grâu renunţă la mai puţini litri de vin decât ţara B (costul de oportunitate al grâului faţă de vin e mai mic în A faţă de B).

Deci A are avantaj comparativ în producerea de grâu, iar B în producerea vinului (frontiera posibilităţilor de producţie e mai înclinată pentru B decât pentru A). Preţul internaţional determinat în modul arătat la începutul capitolului se va situa între preţurile relative interne înainte de deschidere:

         

Aşa cum am arătat, ţările se vor specializa complet, A în producţia de grâu iar B în producţia de vin. Această specializare va fi benefică amândorura, pentru că A va “produce” vin indirect, schimbând un kilogram de grâu pe mai mulţi litri de vin decât ar fi schimbat în condiţii de autarhie. Într-adevăr, A ar produce într-o oră 1/ALW litri de vin. În aceeaşi oră, ar putea produce 1/ALG kg de grâu. Un kg de grâu poate “produce” indirect (adică să fie schimbat pe) PGint / PWint litri de vin, adică 1/ALG ar putea “produce” 1/ALG * PGint / PWint litri de vin.

Întrucât 1/ALG * PGint / PWint > 1/ALW (vezi relaţia (2)), rezultă că e mai avantajos pentru A să producă numai grâu şi să-l schimbe pe vin. Astfel, frontiera posibilităţilor de producţie se lărgeşte pentru ambele ţări, cum arată şi figura 3.


                


Prezentarea de mai sus este validă în cazul în care schimbul se face prin troc, când o cantitate dintr-un bun e schimbată pe o altă cantitate dintr-un alt bun. Însă într-o economie intervin şi banii, iar salariile sunt exprimate în bani. Pentru exemplificare să luăm exemplul următor:

 


Ţara A are avantaj comparativ în producerea grâului, iar ţara B în producerea vinului. Însă ţara A necesită pentru producerea unui kg de grâu de 6 ori mai mult timp, iar pentru vin de 1.5 ori mai mult. Se pune întrebarea: cum este posibil ca ţara B să vândă mai ieftin ca A vinul, în care are avantaj comparativ?După cum se observă, intervin salariile pe care, pentru simplitate, le exprimăm în aceeaşi monedă. Pentru ca vinul  produs de B să coste mai puţin decât cel produs în A, trebuie ca salariile în B să reflecte diferenţa de productivitate. Pentru ca A să vândă grâu în pofida salariilor mai mici din B în pofida salariilor mai mici din B, iar B să vândă vin în pofidă productivităţii mai mari din A următoarele relaţii trebuie îndeplinite:

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro