Stingerea obligatiilor

Categoria: Referat Drept

Descriere:

În ceia ce priveÅŸte obligaÅ£ia de plată exact a lucrului datorat, în cadrul obligaÅ£iei de tip dare, trebuie să distingem între două subcategorii: - obligaÅ£iile avînd drept obiect un bun de gen (genus);...

1. Stingerea obligaţiilor

 Avem modurile commune şi cele excepţionale de stingere a raporturilor obligaţionale, indifferent care va fi sursa respectivă a raportului: - delict; -contract; -cvasidelict; -cvasicontract; 

Atît în trecut cît şi în prezent deosebim două faze de existenţă a obligaţiilor:

-      faza de creanţă, fază în cuprinsul căreia debitorul datorează ceva creditorului, fază în care protagoniştii se află „faţă în faţă", în aşteptarea executării creanţei născute dar neîndeplinite.

-      faza de execuţie, fază în cursul căreia, dacă debitorul nu şi-a îndeplinit în mod voluntar, sarcinile izvorîte încă din prima fază, creditorul, prin forţa de constrîngere a statului, va putea să-şi vadă realizată creanţa pe seama patrimoniului debitorului său (şi, uneori, chiar asupra persoanei debitorului).

 jus actionum.- este puterea de constrîngere recunoscută creditorului este legată într-o indelebilă manieră Ştim că o obligaţie se stingea prin pura forţă a pricipiului proclamat încă din Epoca Clasică romană. Stingerea de plin drept a obligaţiei, tot prin forţa unui clasic principiu de drept, elimina orice posibilitate de renaştere a sa. Nu la fel stăteau lucrurile în privinţa obligaţiilor stinse pe cale excepţională, cum ar fi :  - printr-un pactum de non petendo (pact remisoriu);  - prin efectul prescripţiei extinctive;

-      pe calea unei tranzacţii (transactio).

O deosebire  exisă în procedura comună, formulară Judicia ordinaria şi anume între modurile ipso jure (dejus civile) şi cele pretoriene, honorare (per exceptionem) de stingere a raporturilor obligaţionale.

Indiferent de nuanţele lor (in personam sive in rerh), modurile excepţionale, nu au decît calitatea de a paraliza acţiunea intentată de către reclamant.

Sub raportul izvoarelor de drept ale modurilor de stingere a obligaţiilor, între acelea exceptionis ope şi cele ipso jure se observă diferenţa dintre dreptul pretorian, honorar (excepţiile fiind sancţionate prin edicte pretoriene), pe de o parte, şi acţiunile legii (sancţionate de normele scrise ale legilor adunărilor populare), pe de altă parte.

Pentru a putea tratarea modurilor propriu-zise de stingere a obligaţiilor, va trebui să observăm care erau premisele acestor modalităţi de stingere în ipoteza în care liberarea debitorului nu se realiza prin plata celor datorate. Esenţa cunoaşterea acestor consecinţe constă în aceia că romanii ajunseseră să distingă, între faza de creanţă şi aceea de execuţie a unei obligaţii.

2.Modurile de stingere a obligaţiilor per exceptionem

În literatura de specialitate întîlnim , unele moduri de stingere a obligaţiilor în dreptul roman pe cale excepţională (per exceptionem). În continuare ne vom opri asupta următoarelor moduri speciale de stingere a obligaţiilor:

-     compensaţia stricto sensu ; - pactum de non petendo;   - tranzacţia (transactio);

-     prescripţia extinctivă;  - ajungerea la termenul extinctiv; - împlinirea condiţiei extinctive.

a. Compensatio

  Instituţia compensaţiei  este imputaţiunea unei datorii şi a unei creanţe, una asupra celeilalte.

Această instiutie de la apariţia ei decade pînă în epoca lui Justinian care o reabilitează, cu scopul vădit de-a mai oferi un instrument util de stingere a obligaţiilor în cadrul acţiunilor reale; în  prezent compensaţia este folosită cu succes, cu atît mai mult cu cît raporturile reale dintre părţile raporturilor obligaţionale s-au complexificat. Încercăm sa vedem  ce se urmărea, prin compensaţie.

Punerea la dispoziţia debitorului a unei excepţii în apărare împotriva reclamantului care are, faţă de el, tot o datorie lichidă, ajunsă la termen şi de aceeaşi natură în primul rînd. Însă să observăm că judexul avea posibilitatea de-a nu ţine cont de compensaţia cerută de către pîrît. El putea să respingă excepţia invo­cată pentru un motiv precum acela al existenţei unei alte hotărîri judecătoreşti care consacrase:

-      fie non-existenţa vreunei creanţe ;   - fie stingerea fostei creanţe

Şi în al doilea rând, scopul urmărit de părţi prin compensaţie este acelaşi  în toate acţiunile, fie ele personale sau reale, de drept strict sau de bună-credinţă. Dacă a fost efectuată din eroare compensaţia, pe calea unei condictio indebiti, partea interesată putea cere repetiţiunea plăţii, inclusiv a daunelor-interese, dat fiind că, prin compensaţie se sting şi obligaţiile accesorii. Tot prin intermediul instituşiei  compensaţie, se stingeau şi garanţiile creanţelor puse în balanţă, ceea ce nu era întotdeauna în interesul debitorului. Din acest motiv, debitorul avea alegerea invocării compensaţiei pe cale de excepţie sau, dimpotrivă, păstrarea acţiunii separate împotriva reclamantului, după cum judecătorul nu era ţinut de excepţia de compensaţiune a pîrîtului din proces.

 Era necesară îndeplinirea cumulativă a cîtorva condiţii, pentru ca excepţia de compensaţie să poată fi susţinută în proces şi anume:

-      în primul rînd, chiar dacă, în general, cauza obligaţiilor ce urmau a fi compensate nu avea o importanţă capitală, nu puteau fi operate; - în al doilea rînd, datorită faptului că acest mijloc excepţional ţinea loc de plată, era necesar, în viziunea unei constituţiuni imperiale, să existe simili­tudine, identitate de obiect al datoriilor, întrucît creditorul nu putea fi dezavantajat prin oferirea a unui alt bun decît cel pretins

-      în al treilea rînd, compensaţia putea fi operată doar cu privire la datoriile ajunse la termen şi în limitele exigibilităţii lor, cu excepţia cazurilor în care termenul era unul de graţie, acordat debitorului printr-o sentinţă anterioară.  - în sfîrşit, în al patrulea rînd, în Codul lui Justinian, este precizată condiţia ca debitele compensate ale părţilor să fie personale .

b. Pactum de non petendo

 Un alt mod de  stingere a obligaţiilor este pactum de non petendo, spre deosebire de plata fictivă şi de acceptilaţie, care aveau darul de-a stinge obligaţia în sine, de-a o desfiinţa, ca şi cum n-ar fi existat, pactul de neexecutare a obligaţiei reprezenta o excepţie în cel mai pur sens al cuvîntului.

Pactul remisoriu a fost imaginat ca o înţelegere intervenită între părţi, în sensul: - fie al amînării plăţii de către debitor a datoriei sale ;

-      fie chiar al abolirii, respectivei plăţi.În funcţie de importanţa, de întinderea cu care opera excepţia pusă la dispoziţia debitorului, aceste pacte au fost divizate în două mari categorii:

-      pactum de non petendo in personam ;  - pactum de non petendo in rem.

Prima formă a pactului in personam, erau prevăzute excepţii de neexecutare a plăţii cu un caracter restrictiv, în sensul limitării lor. A doua formă de remitere de datorie, aceea reală pactum in rem nu era, de principiu, supusă restricţiilor amintite la pactum in personam.

c. Transactio

Prin tranzacţie avem acea înţelegere intervenită între părţile unui raport obliga­ţional, înţelegere bazată pe concesii reciproce şi încheiată, în scopul stingerii unui conflict deschis pe seama respectivului raport de obligaţie sau, mai mult, tocmai în vederea prevenirii degenerării raportului obligaţional într-unui conflictual, judiciar. Încheiera tranzacţiei putea fi printr-o convenţie specială sau prin pacte simple, ceea ce şi atrăgea forţa obligatorie.Violenţa şi dolul continuau să constituie vicii fundamentale ale convenţiei tranzacţioniste, după cum descoperirea de noi titluri, de noi drepturi legate de raportul obligaţional, fără a invalida forţa tranzacţiei. Efectele concrete urmărite de părţi prin încheierea unei tranzacţii erau:

-      în primul rînd, la fel ca în întreaga materie a convenţiilor, şi în privinţa tranzacţiilor era operant principiul relativităţii convenţiilor,  doar în raporturile succesorale, în mod cu totul excepţional, tranzacţia
părţilor era opozabilă terţilor;

-      în al doilea rînd, tranzacţia reprezenta un mijloc de apărare eventual în procesele civile ; cu alte cuvinte, dădea naştere unei excepţii în apărare şi nu unei acţiuni.

-      în al treilea rînd, în caz de neexecutare a obligaţiilor, aceasta îşi schimba caraterul de simplu pact într-un contract nenumit, ceea ce-i atrăgea părţii îndrituite, posibilitatea acţionării în justiţie a celeilalte părţi

-      în al patrulea rînd, tranzacţia urmărea să limiteze obiectul eventualei dispute pe seama obligaţiei la ceea ce părţile înţelegeau să negocieze, ceea ce însemna că tot ceea ce nu intra în perimetrul discuţiilor lor tranzacţioniste rămînea sub imperiul regulilor generale ce guvernau sursele obligaţiilor lor; cu alte cuvinte, indiferent de caracterul de generalitate al termenilor folosiţi în tranzacţie, aceasta nu putea fi
extrapolată la drepturi şi obligaţii nenegociate sau netranzacţionate.

d. Praescriptio temporalis

Este o instituţie controversată, deoarece nu a fost acceptată în dreptul roman ca mijloc propriu-zis de stingere a unei obligaţii. Romanii credeau în perpetuitatea obligaţiei nestinse. Apoi, obligaţiile civile se puteau transforma în obligaţii naturale, ceea ce le făcea imprescriptibile. Jurisprudenţa romană nu-i conferă prescripţiei extinctive un rol distinct în rîndul normelor de drept material, această instituţie rămâne una esenţialmente procedurală, una prin care singurul efect urmărit este acela al transformării unor obligaţii de jus civile în obligaţii de jus naturale, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Praescriptio temporalis se porneşte de la interpretarea unui titlu din Pandectele justiniene, titlu întreg rezervat ipotecii, în cuprinsul căruia se precizează că actio hypothecaria nu se prescrie decît după un interval de 40 de ani, interval calculat din momentul intrării creditorului ipotecar în posesia bunurilor stabilite ca garanţii reale pentru o creanţă. Pe de altă parte, pentru prescrierea unei acţiuni personale, acţiune rezultată dintr-o creanţă,  unde erau suficienţi 30 de ani.

Jurisprudenţii romani, ca şi legiuitorul civilist european din secolul al 19-lea, nu au imaginat prescripţia ca mod propriu-zis de stingere a obligaţiei, ci transformarea unui drept protejat de jus civile într-unul aflat sub guvernarea lui jus naturale.

Non-repetiţiunea plăţii prescrise este şi astăzi proba înţeleptei convingeri că dreptul subiectiv,nu piere.

e.   Ajungerea la termenul extinctiv

Prin convenţia de bază, părţile unui raport obligaţional puteau stabili un termen extinctiv la a cărui ajungere obligaţia in integrum sau doar unele dintre componentele ei se stingeau. Spre deosebire de tranzacţie, această formă particulară de stingere era statuată înainte sau o dată cu contractul de bază.

f. Împlinirea condiţiei extinctive

 Pornind de la aceia că obligaţiile puteau fi încheiate nu doar sub modalitatea termenului extinctiv, ci şi sub aceea a condiţiei extinctive.

Mutatis mutantis, împlinirea condiţiei extinctive conducea la stingerea obligaţiei, stingere care purta caracteristicile celei prevăzute sub denominaţiunea mutuus dissensus ori sub aceea a remiterii de datorie.

La fel, fiind o modalitate a obligaţiilor, condiţia extinctivă a făcut obiectul cercetărilor noastre în materia aferentă modalităţilor obligaţiilor ca diviziuni particulare ale rapor­turilor obligaţionale.

3. Modurile de stingere a obligaţiilor ipso jure

Varietatea mai multor moduri de stingere a obligaţiilor în dreptul privat roman ele au fost grupate în următoarele:

  -   solutio (plata);  -   confusio (confuziunea); -   iertarea de datorie; -   mutuus dissensus (consimţământul mutual);  -   imposibilium nulla obligatio (imposibilitatea îndeplinirii obligaţiei); VI -   causae lucrativae concurente.

Modurile de stingere ipso jure operează diferit de cele grupate în acelea per exceptionem:

-      pactul remisoriu - pactum de non petendo;  - compensatio;  - transactio.

a. Solutio (plata)

Pornind de la aceia că în viziunea fundamentală modernă asupra plăţii, termenul „plată" comportă două accepţiuni majore, care în legia civila sînt  încrustate.

1.  în sens juridic, noţiunea de „plată" semnifică executarea integrală a unei prestaţiuni datorate, indiferent care ar fi obiectul juridic al obligaţiei ce trebuie stinsă;

2. în sensul curent al termenului, plata are o semnificaţie restrînsă, vizînd doar vărsămîntul unei sume de bani de către debitor în contul creditorului său în vederea stingerii unei obligaţii.

-      Sensul juridic sau „tehnic" al termenului nu trebuie asimilat unei noţiuni mai complexe, care implică şi plata, şi anume, „darea în plată" (datio in salutum).

1. Condiţiile juridice ale plăţii valabile

   - obiectul plăţii; - cui trebuie să i se facă plata;- cine poate plăti; - data efectuării plăţii; - locul în care se face plata; - cheltuielile aferente efectuării plăţii. Acestea sînt condiţiile indispesabile  pentru ca o plată să producă efectul.

A) Obiectul plăţii

Avem nişte condiţii  pentru ca o plată să fie considerată perfectă.

- debitorul să plătească exact ceea ce constituia obiectul însuşi al obligaţiei;

-      plata lucrului să fi fost făcută integral.

În ceia ce  priveşte obligaţia de plată exact a lucrului datorat, în cadrul obligaţiei de tip dare, trebuie să distingem între două subcategorii: - obligaţiile avînd drept obiect un bun de gen (genus);

-      obligaţiile referitoare la bunuri de specie (species).

În cazul bunurilor de gen, au fost diferenţiate plăţile sumelor de bani  de celelalte bunuri de gen. În privinţa acestora din urmă, debitorul trebuia să respecte „regula celor trei q", cum am numit-o noi; cu alte cuvinte, să respecte cele trei criterii: - quod (de care?); - quale (ce calitate ?); - quantum (cît?).

În cazul bunurilor de specie datorate, principiul era acela al restituirii lucrului creditorului în exact specia sa, în individualitatea sa şi în starea în care se găsea la data predării lui către debitor, la data livrării efective Astfel, contrar celor arătate mai sus, pe baza unui nou acord de voinţă putea fi plătit un alt lucru decît cel datorat certam (in species).

B) Cui trebuia să-i fie făcută plata ?

După cum ştim acesta este, în primul rînd, însuşi creditorul. Deasemenea creditorul, pentru a putea primi plata  trebuia doar să fie capabil, în caz contrar, se putea constata nulitatea plăţii. În literatură noi întîlnim că creditorul nu era singurul care putea primi plata ce i se cuvenea din partea debitorului, în numele lui puteau fi abilitaţi unii terţi fie în mod expres, fie în mod tacit şi aceştia pot fi:

 - pater familias pentru impuberul neemancipat; - tutorele pentru pupil;  - curatorul pentru cel pus sub interdicţie etc. De asemenea, erau pe deplin valabile plăţile făcute către persoane ce se situau legal în locul creditorului, de exemplu : - cesionarul în cadrul cesiunii de creanţă; - succesorul legal faţă de creditorul succesiunii; - succesorul testamentar sau legatarul faţă de un creditor al lui.

C) Cine poate plăti ?

    Cu toţii ştim că plata celor datorate poate fi efectuată personal ori de către debitor, ori de către un mandatar al său; o persoană la fel de interesată în efectuarea plăţii precum debitorul din raportul obligaţional de bază, dar care acţionează în numele şi pentru acesta din urmă. Cel mai invocat caz, în acest sens, este acela al fidejusorului. Mai mult decît atît, aceleaşi Institute reţin posibilitatea ca şi o persoană neautorizată de către debitor să-1 poată plăti pe creditor pentru a-1 desărcina pe debitor. Un lucru important este că  terţul interesat putea efectua plata chiar şi în dispreţul opoziţiei din partea debitorului. 

Cît priveşte persoana plătitorului, acesta trebuia să fie proprietarul bunului dat cu titlu de plată şi, fireşte, să fi fost capabil de alienarea bunului.Normele referitoare la subiecţii activi ai plăţii au trecut în cea mai întinsă proporţie în reglementările civiliste moderne. Deasemrnea  nerespectarea condiţiilor referitoare la subiectul activ al plăţii putea atrage, în dreptul roman la epoca lui Justinian, nulitatea acesteia. Dar excepţia de nulitate nu viza două categorii de plăţi; este vorba de următoarele

-   plata bunurilor consumptibile (quae primo usu consumumptur) şi care au fost cu bună-credinţă consumate; -  plata constînd într-o sumă de bani şi care, tot de bună-credinţă, a fost cheltuită.

D) Data, locul şi cheltuielile aferente efectuării plăţii

1.  Data plăţii.  

Data plăţii era diferenţiată după cum urmează: - în cadrul obligaţiilor încheiate sub modalitatea termenului, la data expirării termenuluistabilit;

- în cadrul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuia făcută imediat.

În cazul în care creditorul refuza plata la termenul convenit sau cel aferent naturii obligaţiei, intervenea procedura de punere în întîrziere a creditorului cu toate consecinţele juridice deja expuse.

Locul plăţii  În absenţa unei astfel de înţelegeri, judex trebuia să distingă între trei categorii de locuri ale plăţii, după cum urmează:

- în cazul datoriilor avînd ca obiect bunuri de gen (genus), locul plăţii era acela al domiciliului debitorului; -  datoriile reprezentînd bunuri de specie, certe (speciae) erau plătite în locul unde acestea se găseau la data exigibilităţii obligaţiei; - în sfîrşit, datoriile băneşti erau urmărite pentru plată la domiciliul debitorului pîrît prin actio de eo quod certo loco

 Ei bine, într-o asemenea ipoteză, principiul general era acela al incumbării respectivelor cheltuieli debitorului plăţii principale.Principiul căderii cheltuielilor ocazionate de efectuarea plăţii în sarcina debitorului a fost asumat şi de dreptul civil modern.

2.    Efectele plăţii

Plata valabil făcută producea efectul principal al stingerii obligaţiei. Acest efect era însoţit  de stingerea unor obligaţii accesorii, adiacente, născute din raporturi de garanţie reale

3. Imputaţia plăţii

Sunt cazuri complexe în care părţile îşi dispută drepturi născute din obligaţii de naturi diferite, din surse diferite, cu termene şi condiţii diferenţiate etc. Tocmai din acest motiv, fiecare plată trebuie să poarte specificaţiunea raportului juridic în virtutea căruia este efectuată, pentru a nu fi lezate interesele legitime ale părţilor. Dar dacă debitorul nu făcea nici o menţiune a contului în care presta plata, concomitent cu o insuficienţă a plăţii în raport cu datoriile cumulative la acelaşi creditor? Ei bine, în acest caz, sub denumirea generică de imputaţie a plăţii, intra în acţiune un set de reguli de ordonare a plăţilor.

a) Imputaţia plăţii datoriei purtătoare de dobînzi (daune moratorii)

Conform unei constituţiuni imperiale reţinute în cuprinsul Codex-ul lui Justinian, imputaţia plăţii insuficiente se făcea pe seama daunelor moratorii (dobînzilor).

b) Imputaţia plăţii în caz de pluralitate de datorii
Regula fundamentală în această primă ipoteză este, şi de această dată,favorabilă debitorului, în sensul că el are privilegiul de a selecta şi declara în momentul plăţii datoria pe care înţelege să o stingă din pluralitatea de datorii faţă de creditor. Dacă debitorul a omis să facă imputaţia plăţii, creditorul îi va prelua rolul, scop în care va elibera o chitanţă pe seama datoriei celei mai oneroase dintre cele acoperibile prin plată, operaţiune cenzurabilă de către judex. În acest caz, important era ca datoriile pentru care creditorul a operat selecţia în locul debitorului să fi fost, toate, exigibile.În ipoteza în care nici debitorul şi nici creditorul nu operau imputaţiunea plăţii, intrau în acţiune dispoziţiile supletive ale normelor pretoriene, în acest caz, întîlnim o pluralitate de soluţii alternative, după cum urmează: -   înainte de toate, legea prevedea imputaţia datoriilor exigibile vechi şi lichide ;

- dacă printre datoriile exigibile se găseau debite purtătoare de dobînzi, era aleasă datoria cu dobînzile cele mai ridicate pentru ca imputaţia plăţii să se efectueze în favoarea debitorului cu privire la datoria cea mai oneroasă;

4. Proba plăţii

Un element indispensabil în efectuarea plăţii era demonstrarea ei de către debitor.Printr-o constituţiune imperială înscrisă în Codex-ul lui Justinian se reţine naturala regulă de principiu, aceea după care proba efectuării plăţii îi incumbă debitorului.În lipsa chitanţei, în cazul obligaţiilor dovedite cu înscrisuri, puteau fi prezenţi cinci martori de bună reputaţie care să confirme efectuarea plăţii în instanţă.

b. Confusio (confuziunea)

Situaţia în care una şi aceeaşi persoană, din cauze diferite, reuneşte în cadrul unui complex de raporturi obligaţionale două calităţi bipolare : de creditor şi debitor.

Exemplu creditorul a decedat, iar debitorul avea şi calitatea de succesor legal al respectivului creditor, calitate în virtutea căreia a acceptat pur şi simplu (nu sub beneficiu de inventar) succesiunea. Este evident că, într-o astfel de ipoteză, prin efectul succesiunii acceptate pur şi simplu, debitorul a ajuns să cumuleze dubla calitate (debitor-creditor) şi, pe cale de consecinţă, să opereze confuziunea patrimoniilor, ceea ce producea stingerea parţială sau totală a obligaţiei avute în vedere.În cazul în care raportul obligaţional este unul plural, cu pluralitate negativă (cu mai mulţi codebitori solidari), faptul că operează confuziunea cu privire la unul dintre codebitori, nu atrage, automat, stingerea obligaţiei.De asemenea, obligaţia nu se stingea prin efectul confuziunii patrimoniilor atunci cînd respectiva confusio îi avea ca protagonişti pe creditor şi pe fîdejusor; ceea ce se stingea era cel mult obligaţia adiacentă de cauţiune a fidejusorului; este regula reţinută de un text al Pandectelor justiniene.

Nu la fel stăteau lucrurile însă în privinţa eventualilor garanţi ce însoţeau creanţa. Fidejusorii, fiind străini de noua convenţie a succesorului-creditor, rămîneau în continuare liberaţi de obligaţiile lor de garanţie.O altă regulă în materie de confuziune a fost exprimată sub forma unui principiu de drept; Este o regulă ce-a fost exprimată pe seama cazurilor în care confuziunea opera între debitorul principal şi fîdejusor, cazuri în care obligaţia principală o absorbea pe aceea accesorie, de fidejusiune Nu la fel stăteau lucrurile cînd opera confuziunea între cofidejusori şi cînd obligaţiile lor de fidejusiune continuau să subziste în beneficiul părţilor obligaţiei principale.

c. Impossibilium nulla obligatio

Ce se întâmpla în cazul pieirii totale a unui bun de specie  datorat de către debitor ? Soluţia aleasă de Justinian şi exprimată ca atare în Instituţiunile sale a fost aceea a stingerii obligaţiei debitorului. Condiţia liberării debitorului de datorie era aceea ca bunul de specie şi cert să fi pierit înainte de momentul punerii în întîrziere a respectivului debitor (debitor speciei, interitur rei liberatur) şi, fireşte, dispariţia sau distrugerea bunului să fi fost pusă pe seama cazului fortuit ori a cazului de forţă majoră.

Imposibilitatea fortuită de executare ducea la stingerea obligaţiei, nu doar atunci cînd era vorba de o obligaţie de tip dare cu privire la un bun cert I-a fost asimilată bunului cert şi obligaţia strict personală de a face ceva, deoarece cazul fortuit anterior punerii debitorului în întîrziere se putea consuma şi pe seama capacităţii, talentului sau forţei sale de creaţie, cum consemnează literatura pandectistică a compilatorilor justinieni. Cînd însă obligaţia nu devenea imposibilă din pricina unor elemente extranee voinţei debitorului, ci doar mai dificil de pus în operă, ei bine, ea subzista, nu se stingea, chiar dacă pentru subzistenţa ei debitorul ar fi trebuit să depună eforturi suplimentare, ori creditorul ar fi trebuit să accepte prelungirea termenului de execuţie.

d. Iertarea de datorie

Prin forţa tradiţiei, iertării de datorie i se atribuie accepţiunea de remitere de datorie. Dacă am avea în vedere însă că în Epoca Veche, datornicul, fiind la dispoziţia creditorului său era deseori asimilat, forma mentis, ereticului delincvent, vom aprecia mai curînd ca iertare de datorie ceea ce juriştii formalişti numesc „remitere de datorie".Prin definiţie, remiterea de datorie reprezintă, în dreptul lui Justinian, un act prin care un creditor renunţă la creanţa sa. Acest act poate fi :

-     un act unilateral (cazul creditorului care, printr-un legat testamentar, îl iartă de datorie pe un debitor);

-     un act bilateral (atunci când renunţarea la datorie este urmarea încheierii aşa-numitelor convenţii liberatorii).

Deosebit, remiterea de datorie putea fi făcută prin:

-     acte formaliste, de drept strict (stricţi juris), dacă debitul izvora dintr-un astfel de act (în observarea principiului simetriei actelor juridice), cum ar fi per aes et libram (cu arama şi balanţa);

-     după cum putea să se consume printr-un act fictiv (imaginariasolutio), dacă obligaţia se născuse dintr-un contract verbis (pentru a fi respectat acelaşi principiu al analogiei juridice);

-     şi, în sfîrşit, se putea realiza şi prin simple pacte (aşa-numitele pacte remisorii, in rem, sive in personam), acestea din urmă fiind moduri excepţionale de stingere a datoriei, alături de tranzacţie (per exceptionem).

Încheiere:

Orice  raport juridic dă naştere, modifică şi  stinge drepturi şi obligaţii.

Despre importanţa mai mare sau mai redusă a unor instituţii de drept noi ne putem da cu concluzia în urma cercetării lor din mai multe puncte de vedere şi în raport cu principiile fundamentale a dreptului pmului. Orice început are un sfîrşit de aceia stingerea obligaţiilor este un element indispensabil în sistemul de drept din cele mai vechi timpur şi pînă astăzi. Dar varietatea lui de executare sa făcut simţită însăşi  din dreptul privat roman şi sa extins pînă în prezent în raport de complexitatea dezvoltării dreptului la etapa actuală. Vedem din lucrare că în dreptul roman exista două tipuri de  stingere a obligaţiilor. Şi anume:

- Modurile de stingere a obligaţiilor per exceptionem.

- Modurile de stingere a obligaţiilor ipso jure.

Deasemenea din definiţiea data înţeleem că fiecare tip de stingere are mai multe moduri de stingere a obligaţiilo pe care leam enumerat în lucrare

Necesitatea studierii modurilor de stingere a obligaţiilor rezultă însăşi din caracterele pe care le posedă, acestea fiind manifestarea de voinţă  bilaterală sau unilaterală cu carater normativ sau individual în vederea executarii sau neexecutării  raporturilor obligaţionale.

 Raportul obligaţional reprezintă esenţa unui întreg şi complex proces de decizie care are o mare importanţă în conducerea societăţii.

Instituţia stingerii a obligaţiilor este o instituţie veche ceea ce constituie încă un argument în favoarea importanţei, pe care acestea o atribuie relaţiilor sociale prin conţinutul ei. Însăşi legislaţia multor state au înprumutat şi chiar au moştenit o gamă întreagă de procedei şi de de instituţii care au luat naştere în dreptul privat Roman şi dăinuie şi astăzi ca niste reguli bine definite sau chiar ca legi de bază şi utile în viţa zi de cu zi