referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Mihai Eminescu-Luceafarul (comentariu)

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar intamplarile si personajele sunt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica...

Varianta Printabila 


LUCEAFĂRUL

         Despre felul cum s-a născut marele poem romantic, capodoperă a creaţiei lui Eminescu a lăsat mărturie însuşi poetul. Din mărturia sa reiese că pornind de la o sursă, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creaţie. După ceea ce spune rezultă că principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc cules şi punlicat într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grădina de aur. În acelaşi memorial de călătorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva şi din aceasta, dar sursa principală rămîne “Fata din grădina de aur”.
În basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasă fată de împarat pe care tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur pentru a nu fi văzută de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndragosteşte un zmeu, dar fata speriată de nemurirea lui îl refuză. Zmeul insistă iar fata îi cere acestuia să fie muritor de rînd ca şi ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta  î-l refuză. Întors pe pămînt zmaeul vede că fata se îndrăgosteşte întretimp de un frumos flăcău, din fecior de împărat care reuşeşte s-o răpească. Furios zmeul îi desparte pe cei doi aruncînd peste fată o stîncă iar pe el îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii.
Eminescu valorifică acest basm în perioada berlineză într-un poem cu titlul Fata în grădina de aur, dar în poemul creat autorul modifică unele lucruri şi mai ales finalul. Răzbunarea zmeului din basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superoritatea unei fiinţe nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai omoară pe fată ci rosteşte cu amărăciune un blestem: "un chin s-aveţi: de-a nu muri odată".
După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii. În noua creaţie izvoarele folcloorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale şi chiar autobiografice. În forma în care noi o cunoaştem astăzi poemul a apărut în 1883 în Almanahul Societăţii Cultural-literare “România Jună” din Viena. În acelaşi an poemul va fi inclus apoi în volumul îngrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.
Compoziţia şi structura poemului
Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul. Formula de la început ţine tot de epic. Prezenţa unui narator care povesteşte la persoana a 3-a existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, marele număr de vorbe specifice povestirii precum şi prezenţa dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.
Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirică. Schema epică este doar cadrul iar întîmplările şi personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.
Această interferenţă de genuri este caracteristică romantismului şi dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:
1) Dragostea dintre fata de împarat şi Luceafăr
2) Idila dintre Cătălin şi Cătălina
3) Călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
4) Reîntoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer şi constatarea că fata de împarat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt
Din punct de vedere structural există două planuri, cel terestru uman şi planul cosmic universal. În primul tablou cele două planuri se întîlnesc prin dragoste.
În tabloul al doilea avem doar planul terestru.
În tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.
În tabloul al patrulea avem din nou prezente cele două planuri.
COMENARIU
Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic.
Primul tablou ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. În concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune că sensul ei este că pămînteanul aspiră către absolut.În timp ce spiritul aspiră simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseşte descîntecul: "Cobori în jos Luceafăr blînd ..." .
Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tînar palid, cu părul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. O invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:
"Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă mea e marea".
Zeii sînt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig.
"Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-n gheaţă."
Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului avînd ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine învesmîntat în negru şi purtînd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:
"Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric
Ca două patimi fără săţi"
Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tînarul demonic îi făgăduieşte miresii sale cununi de stele şi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decît celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de călduri.
Alegoria este că fata este încapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.
La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o  iubeşte.
De aceea e hotărît să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.
Cel de-al doilea tablou se desfăşoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Cătălin şi Cătălina, idilă care simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzînd-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.
Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:
“Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.
Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai  interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona în care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.

         În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.
În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunţa la gîndul său de a deveni muritor, trei lucruri: să-l facă cîntăreţ încît să asculte toată lumea de cîntecul lui, conducător de oşti sau înţelept. Demiurgul este dispus să-i dea “pămîntu-n lung şi marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.
Luceafărul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.
Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pămîntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.
Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal cosmic.
Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.
În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune:
"Ce-ţi pasă ţie chip de lut
Daco-i fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece".

Despre sensurile poemului Luceafărul au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună interpretare a poemului o dă însuşi Eminescu. Poetul făcea o însemnare pe marginea unui manuscris arătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structura omului comun. Această viziune romantică asupra geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer.

TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE ŞI UNELE 
SEMNIFICAŢII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFĂRUL
TBLOUL ÎNTÎI
1) fata de împărat - fata la vîrsta oblicată cînd poate fi tulburat de zburător
2) visul fetei - criza puberală, dorinţa de realizare prin dragoste, rezolvată mitologic prin motivul zburătorului
3) dragostea pentru Luceafăr - aspiraţie spre absolut; dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia strîmtă, limitată de muritor
4) respingerea Luceafărului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om înseamna moarte
5) senzaţiile de frig şi de ardere - revelaţii intuitive ale deosebirilor de structură dintre geniu şi omul comun
6) Luceafărul - fiinţa superioară, geniul
7) dragostea pentru fata de împărat - aspiraţia spre concret sau spre o altă formă a materiei universale
8) dragostea dintre fată şi Luceafăr - atracţia contrariilor
9) metamorfozele Luceafărului - capacitatea geniului de a-şi da alt chip, mai concret păstrîndu-şi unitatea contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa superioară
10) hotărîrea de se sacrifica - dorinţa de cunoaştere; obiectul cunoaşterii - fata de împărat - devine şi subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire

         TABLOUL AL DOILEA
1) Cătălin şi Cătălina - exponenţii individual ai aceleiaşi lumi
2) “lecţia” lui Cătălin - forma de magie erotică
3) refuzul iniţial al Cătălinei - reacţie de orientare
4) nostalgia faţă de Luceafăr - ruptura dintre ideal şi real
5) acceptarea lui Cătălin - revelaţia asemănării de structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi

         TABLOUL AL TREILEA
1) Demiurgul - absolutul
2) Hyperion - forma individualizată a absolutului
3) dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o oră de iubire” dorinţa de a primi o altă structură, compatibilă cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoaştere
4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de organizare a materiei universale
5) consecvenţa în atitudinea lui Hyperion - şi geniul are o limită de cunoaştere

         TBLOUL AL PATRULEA
1) idila pămînteană - împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pămîntene
2) seriozitatea pasională a lui Cătălin - bărbatul întîmplător devine bărbatul unic prin iubire
3) “trădarea” fetei - revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stăpînit de timp, n-are experienţa existenţei determinate temporal, prin trădarea fetei, el descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea e ireversibilă
4) a treia invocaţie a Luceafărului - dorinţa superstiţioasă a fiinţei pămîntene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei “stele cu noroc”
5) răspunsul final al Luceafărului - constatarea rece, obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antimonice; una trăind starea pură a contemplaţiei; cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strîmt al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei

         O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă a dragostei.
Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Cătălinei, muritorul de rînd care aspiră spre absolut. El s-a imaginat şi sub chipul Demiurgului, exprimînd astfel aspiraţia spre personalitatea universală, cel care rosteşte teribilul nu se poate conştient fiind de incompatibilitatea celor două lumi.
În concluzie putem spune că sub aspiraţia unei poveşti de dragoste Luceafărul este defapt o sinteză a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru că găsim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste şi natură dar avem ecouri şi din poezia de înalta cugetare filosofică din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Împărat şi proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradicţiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab şi puternic, muritor şi nemuritor, om şi zeu.
REALIZAREA   ARTISTICĂ
Poemul Luceafărul este cea mai valoroasă creaţie Eminesciană, nu numai din punctul de vedere a conţinutului de idei ci şi în perfecţiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetică şi naturaleţea desăvîrşită fac din poem un exemplu strălucit de realizare artistică a unei creaţii. Dintre principalele trăsături ale stilului poemului:
a) limpezimea clasică - poetul a căutat de fiecare dată cuvîntul care să exprime cel mai bine adevărul într-o formă cît mai simplă. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofă în care o califică pe fata de împărat “o preafrumoasă fată”. Pînă să ajungă la acest superlativ de origine populară, Eminescu a eliminat o serie de epitete şi metafore din botanică, din zoologie sau minerală. Pe parcursul poemului a foosit cît mai puţine epitete pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive. În marea lor majoritate adjectivele folosite sînt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne
b) a doua trăsătură este exprimarea aforistică. Aceasta este o exprimare care conţine multe maxime şi sentinţe, preapte morale formulate într-un mod memorabil. Cele mai multe exprimări gnomice le găsim în tabloul al treilea, în discuţia înaltă dintre Hyperion şi Demiurg.
c) puritatea limbajului - se referă la faptul că Eminescu foloseşte cei mai mulţi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latină pe care îi integrează în expresii şi construcţii populare. Acceptă foarte puţine neologisme. Efectul care se obţine este că exprimarea e pură românească naturală pe înţelesul tuturor
d) muzicalitatea - realizată pe două căi prin folosirea subtilă a cuvintelor cu sonoritate deosebită şi prin schema prozoică - strofe de cîte patru versuri cu 7-8 silabe şi ritm iambic. Foloseşte alternativ rimele masculine şi cele feminine care sugerează o continuă înălţare şi cădere în concordanţă cu ideea de bază a poemului.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica