referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Dan, capitan de plai - Vasile Alecsandri

Categoria: Referat Romana

Descriere:

V. Alecsandri a fost poetul vitejiei, al bărbăţiei militare romîneÅŸti; ilustrativ este ciclul OstaÅŸilor noÅŸtri – inspirat de crîncena încleÅŸtare a Războiului de Independenţă – în care poetul cîntă bravura din unghiul omului de rînd, dar ÅŸi volumul Legende (ConÅ£inînd două cicluri de versuri, din 1875-1880, ce cuprinde 32 de piese), care infăşoara sîmburele epic în faldurile istorii ÅŸi ale fantezii, aruncînd mereu punÅ£i între real ÅŸi fantastic...

Varianta Printabila 


1


V. Alecsandri a fost poetul vitejiei, al bărbăţiei militare romneşti; ilustrativ este ciclul Ostaşilor noştri – inspirat de crncena ncleştare a Războiului de Independenţă – n care poetul cntă bravura din unghiul omului de rnd, dar şi volumul Legende (Conţinnd două cicluri de versuri, din 1875-1880, ce cuprinde 32 de piese), care infăşoara smburele epic n faldurile istorii şi ale fantezii, aruncnd mereu punţi ntre real şi fantastic.
Dan, căpitan de plai (1874) e mai reuşit fiindcă scriitorul combină mai liber istoria cu fabula; eroii, Dan şi Ursan, se plasează la graniţă dintre realitate şi mit.
Poemul este alcătuit din şapte părţi, precedate de un motor, un fragment dintr-un ,,cntic poporal”:,,Frunză verde de mălai,/Cine merge sus n rai?/Merge Dan şoiman de plai/C-a ucis el mult duşmani,/ Un viziu şi patru hani” şi urmăreşte reliefarea luptea drze a celor doi războinico, Dan şi Ursan, mpotriva năvălitorilor tătari, pe care reuşesc săi oprească şi săi ţină n lor pnă la sosirea orheienilor.

Compoziţia şi subiectul.
Dan, căpitan de plai este mpărţit n şapte capitole – tablouri (numerotate de autor cu cifre latine), fiecare cuprinznd relatarea uneia din ntmplările care contribuie la conturarea subiectului. n expoziţia (I,II) sunt prezentaţi eroii – Dan, care trăieşte ,,pe-un munte păduratic”, află, ascultnd ce vorbesc ,,doi vechi stejari”, că-i ,,sabie n ţară”, c-au năvălit tătarii şi ,,ţara-i n foc”. Vulturii şi ulii (simbolizind pe tătari) i confirmă spusele stejarilor. El hotărăşte să plece dendată mpotriva cotropitorilor (intriga), zicndu-şi:,,O, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai/Pn ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai”.
Capitolele III – IV (subiectul propriu-zis) prezintă ntlnirea lui Dan cu Ursan, ca şi descrierea luptei celor doi viteji cu oastea tătărească, luptă care constituie totodată şi punctul culminant al poemului. Cei doi sunt nzestraţi de autor cu puteri (supranaturale) ca ale eroilor din basme: ei reuşesc să-şi taie drum prin ,,neagra tătărime”, pnă ce se ntlnesc faţă n faţă şi şi ncrucişează armele, fericiţi de victorie. n cael moment nsă, Ursan este rănit, iar Dan ţi apără cu străşnicie tovarăşul de armeş ncercnd să-l scoată de pe cmpul de luptă, este el nsuşi lovit de o altă săgeată tătărească.
Apariţia fulgerătoare a Fulgăi (stăpnind ca o amazonă cei mai focoşi cai şi galopnd sălbatic pri spaţii pustii), care reuşeşte să scoată trupul tatălui ei din ncăierare, sosirea arcaşilor moldoveni, ,,ce vin c-o falcă-n ceruri aprinşi ca nişte zmei"” ca şi luarea lui Dan prizonier, constituie deznodămntul acţiunii.
n final, poemul mai conţine un episod emoţionant, acela al aducerii lui Dan n faţa hanului Ghirai (capitolul VII). Demn, eroul nu-şi leapădă credinţa străbună, dar şi exprimă ultima dorinţă: de-a mai putea săruta odată pămntul Moldovei. Este magistral episodul rentoarcerii lui Dan, grav rănit, n cortul hanului, episod ncheiat cu moartea eroului.
Poemul se remarcă ntr-o deăvrşită construcţie epică, evidentă din felul n care este condusă acţiunea, cum sunt nlănţuite diferite episoade. Acţiunea se desfăţoară ntr-o gradaţie continuă şi logică, din momentul n care Dan află de năvălirea tătarilor şi pnă la stingerea lui, n cortul hanului Ghirai.
Naraţiunea faptelor se mpleteşte strns cu dialoguri concise, dar care dau dinadism, cu portretele eroilor, cu descrieri plastice (cum este tabloul zguduitor al arderii satelor n flăcări). Scenele de mase, priveliştele de ansamblu, sunt zugrăvite cu aceeaşi măiestrie, n culori şi linii viguroase; eroii dau dovadă de o exemplară bărbăţie n faţa duşmanului, ei căpătnd proporţii legendare; portretele lor sunt ilustrative pentru curajul, spiritul de sacrificii şi patriotismul romnilor.
Personajul principal al poemului este Dan. El este o ntrupare simbolică a patriotismului şi a eroismului anonim popular.
Realizat cu mijloacele cele mai mari ale artei, portretul lui Dan reprezintă, simbolic, vitejia poporului romn n lupta pentru libertate şi independenţă, pentru păstrarea specificului strămoşesc.
Dan, căpitan de plai este un poem eroic adica nareazp o acţiune mai complicată dect a baladei, cuprinznd mai multe episoade n care se povestesc fapte măreţe, săvrşite de personaje nsufleţite de sentimente nobile).
V. Alecsandri creează un erou miraculos de puternic n luptă (Dan), duşmanii se ngrozesc la apariţia sa, el cunoaşte glasurile tainice ale naturii (află de la nişte stejari prăpădul din vale); vulturii l călăuzesc n drumul său, iar rul şi micşorează undele ca el să poată trece.
Printr-o varietate de procedee artistice (directe şi indirecte), autorul realizează portretul complex al acestui erou, un portret fizic şi moral.
Astfel, n prima secvenţă, V. Alecsandri ne prezintă aspectul exterior al personajului şi mediul n care trăieşte: ,,Bătrnul Dan trăieşte ca şoimul singuratic/n peşteră de stncă, pe-un munte păduratic”. Bătrnul oştean, cu toate că a mplinit un secol de viaţă (,,Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară”) şi zădărniciile i amintesc mereu de bătrneţe (,,Timpul rece apasă-umărul meu/Şi ct m-afund n zile tot simt că e mai greu”), continuă să stea de strajă ţării, aşa cum l-a ,,deprins Ştefan, uşoarp ţărna-i fie”.
Momentele de supremă fericire (amintirile din tinereţe), cnd ţara-i striga ,,La luptă, Dane!”, alternează cu meditaţiile solitarului Dan, legate de eterna temă a morţii: ,,O! lege-a nimicirei! o! Lege nemiloasă!/Cnd, cnd s-a toci oare a vremii lungă coasă?” este de reţinut metafora sugestivă (,,a vremei lungă coasă”) pentru ilustrarea ideii de trecere ireversibilă a timpului, ca şi interogaţia retorică (punctnd demnitatea celei care ncepe să constate că bătrneţea este vrsta neputinţei). Regretul după anii tinereţii este impresionant subliniat de alte două (sugestive) metafore: Dan priveşte ,,Fantoma drăgălaşă a verdei tinereţi/Ce fuge de răsuflul geroasei bătrneţi”. Dan trăieşte n comuniune totală ca natura, ceea ce configurează semnificaţia simbolică a personajului (sinbol al vitejiei poporului nostru pentru liberate şi independenţă naţională); el este, asemenea haiducului din baladele noastre populare, un simbol al poporului care a trăit n mediul ambiant al naturii ce i-a fost ,,casă”. Prin introducerea unor sugestive epitete şi comparaţii n structura poetică, autorul sugerează ideea de vechime a bătrnului Dan: El este ,,Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară,/Ca pe un gol de munte o stncă solitară”; el a albit de ani şi zile, ceea ce presupune şi experienţă de viaţă, dar şi luarea n considerare a aspectului exterior:Apoi el pleacă fruntea şi cade n visare,/Iar munţii,albi ca dnsul,se-nchină-n depărtare”.
Cu privire la titlul poemului, facem următoarele precizări: Dan este numele personajului principal, la opoziţia dezvoltată ,,căpitan de plai” asociază doi termeni din sfere ale vocabularului foarte ndepărtate: ,,căpitan” este un termen militar, iar ,,plai” este un termen de sfera limbajului comun, denumind ,,partea superioară a unui munte sau deal, aproape plană, acoperită cu pajişte”, locul specific al romnului, a cărui imagine paradisiacă apare şi-n balada Mioriţa.
n viziunea artistică al lui Alecsandri, Dan este oşteanul care stă de veghe la hotarele patriei, care supraveghează, din poruncă domnească, plaiurile romneşti, avnd conştiinţa datoriei, aceea de a le apăra de invaziile străine.
Portretul fizic al ereoului se va ntregi de aici n colo cu o sumă de trăsături morale, proprii personajului romantic excepţional, plus n situaţii excepţionale. Dan e un mare patriot: ,,Pe cnd el tnăr” punea n slujba ţării cea mai frumoasă podoabă: ,,dalba-i vitejie”, adesea pleca singur ,,prin codrii fioroşi” de la hotare, n care ,,tuna şi fulgera” contra cotropitorilor, ,,ca trăsnetul era” cnd ,,vntura” oştile duşmane. Astfel ,,ţara dormea n pace pe timpii cei mai răi”: ,,deci i plăcea să-nfrunte dalba-i vitejie/Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,/Şi mult iubea cnd ţara striga:,,La luptă, Dane!”/Să vnture ca pleava oştirele duşmanii./Atunci a lui mnie ca trăsnetul era,/n patru mari hotare tuna şi fulgera,/Iar ţara domnea n pace pe timpii cei mai răi/Cnd Dan veghea-n picioare la căpătiul ei”.
Ţara apare personificată, iar Dan – un simbol al existenţei milenare a poporului romn, un simbol al luptei pentru apărarea fiinţei naţionale, şi, pentru nlăturarea cotropitorilor străini, e demn şi viteaz, nenfricat. Vertuţile eroului sunt hiperbolizate şi puse n evidenţă printr-un stil retoric, colorat cu epitete, personificări, comparaţii sau metafore (dalba-i vitejie, bici de urgie, mna lui ca trăsnetul era, ţara dormea-n pace, cnd Dan veghea la căpătiul ei, codrii fioroşi, vulturi carpatici, zborul ndrăzneţ, cortegi falnici). Ca n legendele populare (Dan şi Ursan nu figurează n documente istorice de aceea se presupune că sunt plăsmuiri ale imaginaţiei poporului), eroul vorbeşte cu murgul său, cnd sprinten da-nlături sforăind, zicndu-i: ,,N-aibi grijă, măi, şoimane! Eu am şi duc cu mine/O vrajă de duşmani rea şi bună pentru tine”. Vorbirea directă, marcată grafic prin folosirea ghilimelelor, nviorează acţiunea, iar metafora (,,o vrajă rea de duşmani”) evidenţiază o trăsătură morală esenţială a eroului: curajul n primejdie. Tot odată se introduce n poem un motiv specific al comuniunii om – natură care vor căpăta o mai mare amploare n cel de-al doilea capitol.
Folosind pesonificarea, dar şi vorbirea directă, autorul nil prezintă pe bătrnul Dan ca pe eroul basmelor populare; el nţelege glasul naturii, aude conversaţia a doi stejari, ,,crescuţi dintr-o tulpină”, despre primejdia n care se află patria, pantru că au năvălit tătarii. Aceştia ,,ard satele romne”, ,,ard holdele-n cmpii” şi iau n rubie ,,fete şi copii”: ,,Bătrnul Dan ascultă grăind doi vechi stejari/Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte” (…) ,,O! frate, zice unul, un vnt n miez de noapte/Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste şoapte!/ Esabie n ţară! Au năvălit tătarii!” (…) ,,Aşa! răspunde altul,acolo n depărtare zărit-am astă noapte pe cer lumină mare!/ard satele romne! Ard holdele-n cmpii!/ Ard codrii!..sub robie cad fete şi copii” (…) ,,Bătrnul Dan aude, suspină şi nu crede!”.
Prezentarea personajului central se face acum prin verbe la prezentul istoric (ascultă, ard, zbor, aude, suspină, nu crede), prin repetiţia insistentă a verbului ,,ard”, prin enumerarea (satele, holdele, codrii ard) şi inversiune (,,adusu-mi-au din vale lung vaiet”). Propoziţiile sunt scurte, tonul grav, marcat şi de mulţimea exclamaţiilor retorice (,,Ard satele romne!”).
Deşi bătrn, Dan porneşte la luptă, mnat de un fierbinte patriotism: ,,Bătrnul Dan desprinde un paloş vechi din cui/Şi paloşul luceşte vios n mna lui/Bătrnul Dan pe snu-i apasă a lui mnă/Şi simte că tot mai bate o inimă romnă”. Această importantă trăsătură morală rezoltă de faptele personajului plecarea lui la luptă. Un rol important joacă aici epitetul. Dan e bătrnul, paloşul e vechi – deci sugestia vechimii se impune de la sine. Foarte expresiv devine epitetul verbului ,,luceşte voios”, n care intenţia personificatoare a autorului e clară.
Bătrnul oştean al lui Ştefan cel Mare urăşte de moarte pe toţi duşmanii ţării el şi-a păstrat vigoarea sufletească, fapt ce rezultă din autocaracterizarea ce şi-o face n verurile: ,,Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus./O! Doamne, Doamne sfinte, mai dămi zile de trai/ Pn’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!’ Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu/ cnd inima-n ceta-vă să bată-mi piept-ul meu,/Ş-atunci inima numai de-a bate să-n cete/Cnd voi urca sub ţărnă a duşmanilor cete!”.   
Vedem că măreţul om de munte invocă devinitatea cerndu-i zile de trai pentru a putea strivi pe toţi duşmanii ţării. Metafora e, n acest pasaj, de esenţă populară: lupi şi şerpi sunt invadatorii, simboliznd pe tătarii veniţi n cetate, care-şi joacă armăsarii n bălţi de snge şi pe caree viteazil doreşte săi culce sub ţărnă. Opservăm că verbele sunt la modul imperativ iar repetiţiile abundă. Tonul avntat, specific epocii paşoptiste, şi deci romanticului poet Vasile Alecsandri care era tonul potrivit pentru această mpresionată rugă.

1 Tot n mod indirect, prin faptele sale de arme, ni-l prezintă Alecsandri pe eroul său şi-n secvenţa a şasea, n care lupta cu oastea tătărească reprezintă punctul culminant al poemului.

Deznodămntul acţiunii, aflat n finalul poemului n tabloul al şaptelea, este foarte emoţionant. n el sunt reliefate alte calităţi ale eroului: demnitatea sa naltă, dragostea de patri, de credinţas trăbună, nţălepciunea şi măreţia.
Ghirai, hanul, nfrnt att de ruşinos de romni, şi umilit precum un lup din codrii ce-au fost de cni gonit, nu treşte gnduri de cruntă răzbunare contra lui Dan. Cu inima haină, după trei zile şi trei nopţi de frămntări, l cheamă pe viteaz la el n cort; prin ochii lui trec fulgeri şi ameninţări ngrozitoare. Şi urmează o secvenţă de mare dramatism: deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră romnul. Dealogul lor ncordat, pe care l voi transcrie mai jos, are valenţe simbolice profunde şi dezvăluie tot inderect alte trăsături morale ieşite din comun: nţălepciunea, demnitatea, inteligenţa, naltul patriotism.
La ntrebarea lui Ghirai ,,Ce simte firul ierbii cnd coasa e vecină?”, eroul dă răspunsul cuvenit: ,,Ea pleacă fruntea-n pace (…)/Căci are să rodească mai fragedă la anul!” Se subliniază deci att inteligenţa bătrnului oştean, ct şi experienţa de viaţă, demnitatea şi nţelepciunea sa. Sensurile simbolice subliniate de autor sunt acestea: ,,firul ierbei” – simbol al vieţii ameninţate cu moartea, care ,,are să renască mai fragedă” – reprezintă o sugestie pentru ntreg poporul romn, hărăzit să reziste la marile furtuni ale istoriei vitrege, să renască mereu, ca pasărea Phoenix, prin puterea de sacrificiu a vitejilor ei. Dan e plin de optimism, şi exprimă ncrederea n virtuţile urmaşilor săi, capabili şi ei să lupte şi să nvingă.
Hanul, care cunoaşte prenumele eroului din ,,graiul plin de lacrimi ai orfanilor din lume”, ct şi inteligenţa sa vie şi nţelepciunea, i propune un trg ruşinos: iertarea de moarte n schimbul lepădării de legea strămoşească (deci şi de calitatea de creştin ortodox şi de apartenenţa etnică, cea de rămn): ,, Dar mi fac milă, de ani şi de-a ta minte,/Gndind la bătrneţea ce-apasă-al meu părinte,/Şi vreu, cu daruri multe, pe tine-a ta iertare/De veri tu să te lepezi acum de legea ta!”.
Răspunsul demn al lui Dan l uimeşte pe Han, dar i şi impune respect: ,,Ceahlăul sub furtună nu scade muşinoi!/Eu, Dan, sub vntul soartei să scad păgn nu voi./Deci nu-mi convine viaţa mişelnic cştigată,/Nici  pata fărdelegii n fruntea mea săpată./Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz./Cui place să roşească, roşească… eu nu vreu/Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu./Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc/Şi vreu cu faţa albă senin să mă sfrşesc,/Ca dup-o viaţă lungă, ferită de ruşine,/Mormntul meu să fie curat şi alb ca mine!”.
Să subliniem, n acest peisaj, mai nti semnificaţiile simbolice. n răspunsul dat lui Ghirai se vorbeşte de faptul că ,,Ceahlăul … nu scade muşinoi”. Este aici un simbol poetic, poate cel mai ndrăgit de poporul romn, muntele, loc de refugiu n restrişte, dar şi de nălţare sufletească (e lăcaşul zeilor n antichitate), simbolul rezistenţei n timp la cele mai grele ncercări prin care a trecut acest popor. Să observăm apoi că opoziţia simplă ,,Dan” determină pronumele personal ,,eu” şi că mbinarea celor două cuvinte aminteşte de forma voivodală ,,Io, Mircea” şi conferă exprimării o anumită măreţie şi solemnitate. n felul acesta, moartea eroului din final – simbolul luptei pentru apărarea fiinţei naţionale – apare, sub pana lui Alecsandri, ca o moarte tragică, sublimă.
Abundenţa figurilor de stil: epitete, comparaţii, metafore (,,ruşinea-i o rugină”, ,,…un vierme”, ,,faţa albă”, ,,viaţa lungă”, mormntul ,,curat şi alb” ,,ca mine”) conferă versurilor citate mai sus un puternit conţinut emoţional. Fragmentele, comentate pnă acum, dar n special capitolul al VII-lea, sunt dominate de cele două sentimente cardinale: onoarea şi dezonoarea, n jurul cărora se ţes metaforele şi alegoriile. Punerea discretă n antiteză a celor două sentimente amplifică expresivitatea poetică.
El recurge la cuvintele ,,pată”, ,,ruşine”, ,,rugină pe-o armă de viteaz”, ,,vierme” – pentru a sugera dezonoarea, şi, n opoziţie cu ele, la cuvintele ,,albeaţă din obraz”, ,,faţa albă”, ,,trai fără mustrare şi fără prihănire”, mormntul ,,curat şi alb” – pentru a sugera onoarea şi cinstea.
Viteazul respinge deci ,,mila” şi ,,darurile” duşmanului, cerndu-i doar: ,,Ghirai, mă lasă, n ora morţii grele/Să mai sărut odată pămntul ţării mele!” Uimit, Hanul desface cu propria-i mnă ,,cumplitul lanţ”, ,,unealta de robie” sub care ,,leul zace”, zicndui grabnic: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!” Şi poemul se ncheie magistral cu episodul rentoarcerii lui Dan, grav rănit, de pe pămntul patriei, unde, n ,,aerul Moldovei”, de care-i fusese ,,dor” de ceasul din urmă a vieţii, ,,inima lui creşte”, ochii-i plini de jale ,,privesc prin lacrimi podoaba ţării sale”. n locul acela, de dincolo de Nistru, ,,Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluceşte,/şi pleacă fruntea albă, smerit şi face cruce/Şi pentru tozdeauna sărută ca pe-o moaşte/Pămntul ce tresare şi care-l recunoaşte.../Apoi el se ntoarce la hanul, intră-n cort,/Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!”.
Pasajul ntreg respiră n aer de măreţie, caracteristic tragediilor antice. Este impresionant faptul că eroul adaugă ncă o virtute n paleta naltelor sale nsuşiri morale: credincios cuvintului dat lui Ghirai, el se ntoarce la hanul şi acolo ,,palid” şovăieşte, apoi ,,cade mort”. Remarcabilă este şi imaginea vizuală creată de poet: ,,Dan, nghenunchiat ..pe iarba ce străluci”, şi pleacă ,,fruntea albă” şi sărută pămntul ţării ce ,,tresare şi care-l recunoaşte”. Personificarea pămntului este de asemenea superbă.
Să mai precizăm un fapt: V. Alecsandri se arată şi aici preocupat (ca şi n poezia Sergentul) de a sublinia o idee scumpă lui: recunoaşterea eroismului poporului nostru de către reprezentanţii altor naţiuni. De aceea, n final, hanul rosteşte ,,cu durere”, la căpătiul viteazului căzut la datorie: ,,O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,/Avnd o viaţă verde n timpul tinereţii!…/Şi albă ca zăpada n iarna bătrneţii!” eroul deci smulge admiraţia duşmanului pentru naltele sale virtuţii morale: eroism, devotament, demnitate şi puritatea sufletească. mbinarea fericită a comparaţiei cu metafora şi aligoria conferă fragmentului un nalt conţinut emoţional.
Un procedeu stilistic de remarcat, n aceste versuri finale (capitolul VII) este repetiţia, prin care Alecsandri obţine o subliniere şi o intensificare deosebită a acţiiunilor sau un plus de expresivitate (,,nu scade”…,,să scad”; ,,mă lasă”…,,lasă” etc.). repetiţia dinti realizează o enalogie ntre imposibilitatea ca Ceahlăul să ajungă un muşuroi sub furtună şi imposibilitatea ca Dan să-şi lepede credinţa ,,sub vntul soartei”.
Mai poate fi remarcată şi stăruinţa, aproape obsesivă, cu care Alecsandri, bun cunoscător al limbii populare, marchează persoana I n răspunsurile date de Dan. Poetul respectă acum exprimarea populară, care nu arată (n mod obişnuit) pe autorul acţiunii prin pronumele personal n nominativ, ci se mulţumeşte cu indicaţia dată de desinenţa verbului; n schimb apar pronume personale n dativ şi acuzativ. Persoana I este nsă indicată şi prin pronumele posesiv, folosit ca adjectic: ,,fruntea mea”, ,,a mea armă”, ,,obrazul meu”, ,,mormntul meu”, ,,al meu dor”, ,,pămntul ţării mele”. Valoarea stilistică a pronumelui se datoreazp şi intenţiei de a sublinia tonul de confesiune, rostit la persoana I, mai ales ca verbele singure n-ar fi reuşit să marcheze această intenţie.
Dacă n conturarea personajului principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unot procedee artistice, n portretizarea lui Ursan vom schiţa doar cteva aspecte.
V.Alecsandri prezintă pe Ursan (n mod discret) ca fiin prietenul şi tocarăşul de luptă al lui Dan; el este nfăţişat numai din linii colţuroase şi din umbre: ,,Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,/Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat,/Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat,/E scurt la grai, năprasnic, la chip ntunecos,/El este de peste Milcov pribeag misterios”.
Şi el intra-n duşmanii ,,ca vieru-n stuhu tare”, pe vremea marelui Ştefan, iar acum ngrijeşte de ,,sirepe hergelii” şi ,,stă de pază n mijlocul cmpii”, adică la hotarele ţării. Prin ocupaţia lui paşnică, prin faptul că are avere şi o fată vitează, Fulga, se sugerează discret dragosteade pace a poporului romn. El e de ,,peste Milcov”, un fel de Hercule misterios, fapt ce ne duce cu gndul la ideea de unitate a romnilor de pretutindeni. Viteaz, hotărt, imprevizibil, priveşte ,,grozavu-i buzdugan” cu mult drag şi-l nsoţeşte pe Dan n luptă cu tătarii, pnă la sosirea ostaşilor din Orhei (cnd este rănit şi salvat de fiica sa, Fulga).
Se impune o scurtă observaţie şi cu privire la peronajul Ghirai, simbol al duşmanului, al invadatorului – cum era şi Baiazid, din Scrisoare III; dar personajul lui v.Alecsandri, deşi are aceeaşi cruzime şi poftă de jaf, deşi doreşte să-l ucidă, din răzbunare, pe viteazul Dan, se pleacă n faţa demnităţii şi patriotismului profund al acestuia, ngăduindu-i să-şi ia rămas bun de la pămntul ţării. Sentimentul lui este de respect filial: ,,Tată, ia calul meu şi du-te!”.
Vorbele de laudă pe care le rosteşte Ghirai n final, şi sentimentul cu care le nsoţeşte, cel de durere, pun mai bine n evidenţă deosebitele nsuşiri ale eroului principal, Dan.
Sub raportul versificaţiei, observăm că V.Alecsandri cultivă versul lung, de 13-14 silabe, ritmul este iambic, iar rima mperecheată: (,,străluce” - ,,cruce”; ,,moaşte” - ,,recunoaşte”;  ,,tinereţii” - ,,bătrneţii”).
 Poemul Dan, căpitan de plai mpleteşte istoria cu folclorul, realitatea cu fantasticul,iar deasupra tuturor sentimentelor predomină dragostea de ţară a celor doi eroi: Dan şi Ursan.
Vasile Alecsandri e considerat ,,rege al poeziei”,de către M.Eminovici n poezia sa Epigonii şi pentru măisstria cu care a nfăţişat ochilor şi sesibilităţii noastre istoria: ,,El deşteaptă-n snul nostru dorul ţării cei străbune, /El revoacă-n dulci icoane a istoriei minunei/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.
 Dacă n continuare personajul principal, Dan, am putut urmări varietatea procedeelor de caracterizare folosite de autor, concomitent cu reliefarea unor procedee artistice, n portretizarea lui Ursan vom schiţa doar cteva aspecte.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica