referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Pelerinajul crestin

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Se pare ca aceasta practica a pelerinajului local, destul de raspandita in lumea antica, are ca motiv principal distanta dintre localitatea in care locuieste pelerinul si popasul final. Acest element ne aminteste de originea Latina a termenului peregrinus, transmisa in multe limbi europene. Etimologic cuvantul se refera la cineva care se indeparteaza de propriul tinut si traieste ca strain in alt loc. Uneori termenul de peregrinus era considerat ca si sinomim pentru cuvantul exilat...

Varianta Printabila 


1

Pelerinajul, inteles ca si calatorie privata sau colectiva spre un loc sacru, este o forma de cult si devotionala foarte raspandita in religiile antice, practicata si azi cu intensitate. Chiar daca fiecare religie in parte prezinta diferente importante in ceea ce priveste timpul, modalitatea si semnificatia pelerinajului, idea de baza este comuna si scoate in evidenta necesitatea de a vizita locuri considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfintilor si martirilor sau chiar unele locuri legate de evenimente particulare. Se pare ca aceasta practica a pelerinajului local, destul de raspandita in lumea antica, are ca motiv principal distanta dintre localitatea in care locuieste pelerinul si popasul final. Acest element ne aminteste de originea Latina a termenului peregrinus, transmisa in multe limbi europene. Etimologic cuvantul se refera la cineva care se indeparteaza de propriul tinut si traieste ca strain in alt loc. Uneori termenul de peregrinus era considerat ca si sinomim pentru cuvantul exilat. Incepand chiar cu antichitatea, cuvantul latin sufera incet o transformare semantica in directia actualei semnificatii: calator spre locuri sfinte, cu scop devotional. La aceasta mutatie semantica si-a adus contributia si conceptia prezenta in Vechiul si Noul Testament si, in special, in Epistola catre Diognet (sec. II), potrivit careia crestinul este un strain pe acest pamant, mereu in pelerinaj spre adevarata patrie cereasca. In noua acceptie, de calator spre locurile sfinte cu scop devotional, termenul este atestat incepand cu secolul al VII-lea, in patru reprezentatii gasite pe peretii lacasului Sf. Mihail din Gargano (Italia).

    In ceea ce priveste practicarea pelerinajului inainte de venirea Mantuitorului, stim ca vechii egipteni il practicau in masa, spre exemplu deplasandu-se spre localitatea Bubasti, dupa spusele lui Herodot. Indienii, din timpuri stravechi ca si astazi, se indreptau spre raul sacru Gange, in timp ce japonezii aveau printre locurile preferate templul lui Amaterasu. In lumea clasica pagana pelerinajul nu avea numai un caracter devotional ci avea ca obiectiv si realizarea unor scopuri determinate cum ar fi: de a obtine raspunsuri de la oracole sau vindecari miraculoase; in Grecia centre de pelerinaj erau templele si mormintele eroilor, in epoca romana pelerinii se indreptau spre sanctuarele unor divinitati ca Zeus si Diana.
Referitor la pelerinajul crestinismului primar, in comparativ cu alte forma culturale si devotionale, acesta se fondeaza initial pe traditia ebraica si biblica si se imbogateste de motivatii ulterioare, dezvoltandu-se dupa cerinte, modalitati si forme noi, legate strans de specificul crestin si de modul in care acest specific s-a implantat in diverse realitati sociale.

In consecinta, in pelerinaj se intrunesc si convietuiesc motive de natura diversa, de la cele religioase la culturale si pana la cele spirituale, motive culturale, psihologice, sociologice, topografice si economice, care reusesc sa mentina un fenomen mereu viu, intr-o revolutie constanta si  in gradul de a interpreta nevoi si impulsul interior al celor care-l practica.
Inradacinata in Vechiu si Noul Testament, simpla vizita la Ierusalim si la alte locuri sfinte, intreprinsa de evrei si crestini, reprezinta fundamental cultural si istoric al pelerinajului crestin, care, dupa cum este cunoscut, a avut ca prima arie de desfasurare partea orientala si in special Ierusalimul.

Un moment crucial in istoria pelerinajului  crestin il reprezinta, fara indoiala, edictul de la Milan (313), prin care se recunoaste libertatea de cult a crestinilor si se schimba statutul Bisericii in societatea epocii. Dupa ce fusese numita augusta, si dupa construirea Constantinopolului, Sf. Elena, mama imparatului Constantin, intreprinde intre lunile ianuarie – martie 326 o calatorie la locurile Sfinte. Dorind sa vada locurile Noului Testament, ea a aflat ca pe dealul Golgota se afla, sub ruinele Capitolului construit de catre imparatu Adrian si distrus de catre Constantin dupa biruinta sa asupra lui Liciniu, Crucea Mantuitorului. Intr-adevar, sapaturile intreprinse in acel loc, au scos la iveala Crucea Mantuitorului. Imparatul Constantin a ordonat construirea aici a unei biserici, care va fi numita mai tarziu a Martiriului. In timpul lucrarilor din acest loc in partea vestica a fost descoperit si Mormantul Mantuitorului, unde cativa ani mai tarziu va fi ridicata biserica Invierii (Anastasia). Imparatul Constantin a continuat ridicarea de noi edificii pentru crestini, pe langa cele de mai sus, care reprezinta un singur complex, mai fiind ridicate cate o biserica pe muntele Maslinilor, una in Betleem, deasupra locului unde s-a nascut Mantuitorul Hristos si, cativa ani mai tarziu, la stejarul Mamvri, locul unde Avraam a primit vizita celor trei trimisi dumnezeiesti.

Dupa parerea unui specialist (Giorgio Otranto), nasterea si difuzarea pelerinajului crestin se datoreaza in primul rand schimbarii conditilor istorice decat unei noi mentalitati. Acesta argumenteaza amintind faptul ca orice schimbare a mentalitatii necesita un timp mai indelungat pentru asimilarea unor conceptii determinate; in schimb, pelerinajul crestin se dezvolta imediat dupa pacea Bisericii, ca raspuns la necesitatea de mult alimentata de lecturile biblice, de a vizita locurile in care a trait si a activate Mantuitorul Hristos.
Deja in lucrarea sa Demonstratio evangelica, compusa intre 314 si 320, Eusebiu afirma, nu fara entuziasm, ca toti credinciosii la Hristos venea, din toate partile pamantului, in Cetatea Sfanta, insa nu ca inainte, doar sa admire frumusetea si practicarea cultului la templu, ci pentru a se ruga la muntele Maslinilor, unde a poposit si s-a rugat Mantuitorul si de unde, dupa relatarea Faptelor Apostolilor, s-a inaltat la cer.
Numeroasele informatii ale lui Eusebiu in legatura cu pelerinajul crestin, demonstreaza un flux moderat de pelerini spre Ierusalim si alte locuri sfinte din Palestina, la jumatatea secolului al IV-lea.

Exact din aceeasi epoca, mai precis din anul 333, avem si cea mai veche relatare despre un pelerinaj crestin ad loca santa (la locurile sfinte).
La nevoia de a se pune in contact fizic cu Locurile sfinte, de a le cunoaste si de a se ruga acolo, se adauga tendinta de a materialize elementele naratiunii evanghelice despre patimi si dorinta  de a-si procura relicve, obiecte, care intr-un fel, chiar daca indirect, au venit in contact cu Mantuitorul si care, datorita acestui fapt, erau considerate ca avand virtuti taumaturgice.
Pelerinajul la Ierusalim, la sfarsitul secolului al IV-lea devenise o realitate bogata si elevate spiritual, care se alimenta din Sfanta Scriptura, din credinta, din rugaciune, din practicile cultice si care, dupa parerea celor care-l practicau, aducea perfectiunea crestinilor in credinta si-n stiinta. Pe langa persoanele care reprezentau “spuma” societatii, intalnim si meseriasi, comercianti si chiar sclavi evadati, care intreprind pelerinaje la Locurile Sfinte.

O alta etapa importanta a pelerinajului in Tara Sfanta, il reprezinta Betleemul, unde totul vorbea cu o simplicitate rustica, despre Hristos si se putea vizita pestera si ieslea in care L-au gasit pastorii si L-au adorat magi; in apropiere de Betleem mai sunt amintite si alte locuri legate de viata Mantuitorului Hristos, care au devenit locuri de pelerinaj, printre care Betania, Nazaretul, Cana, muntele Tabor, Naimul si Capernaumul.

Informatiile asupra pelerinajului crestin si toate itinerariile din secolul al IV-lea evidentiaza formarea unei geografii sfinte (geografia sacra), care nu cuprinde doar locurile sfinte din Ierusalim si Palestina, ci si multe alte locuri atat din Orientul bizantin cat si din Occident. Acestea ne permit sa observam alte aspecte ale crestinismului primar, care sunt din ce in ce mai legate de fenomenul pelerinajului: monahismul si cultul sfintilor.
Pelerinii crestini, dupa ce initial au vizitat locurile sfinte de traditie biblica si, in mod special, cele consecrate de viata, patimile, moartea si Invierea Domnului, incep sa se indrepte spre mormintele martirilor sis pre locurile unde locuiau personajele care se bucurau de mare stima si prestigiu in comunitati, la inceput mai ales monahii; astfel, unele locuri cenobitice sau eremitice deveneau centre de pelerinaj datorita sfinteniei vietii celor care le locuiau sau le locuisera. Incepand cu anul 370, pelerinajul devine din ce in ce mai mult monastic , fie prin faptul ca asemenea calatorii erau coroborate cu vizita la unii calugari pe care vox populi ii declarara sfinti, fie prin faptul ca pelerinii erau ei insisi calugari.
Chiar daca in conceptia teologica a Parintilor Bisericii antice, vizita la Locurile Sfinte trebuia sa contribuie la perfectionarea credintei  si la progresul spiritual al pelerinilor, pozitia fata de aceasta practica n-a fost intotdeauna pozitiva, la autorii crestini din primele secole.
In concluzie putem afirma ca pelerinajul crestin a cunoscut o dezvoltare rapida, aproape o explozie, in prima jumatate a secolului al IV-lea. Motivele principale pentru care erau intreprinse aceste calatorii erau doua: a vizita aceste locuri si a se ruga acolo. Incepand cu a doua parte a secolului al IV-lea pelerinajul s-a combinat direct cu alte aspecte crestine, cum ar fi cultul sfintilor si monahismul si s-a imbogatit apoi cu noi elemente: cautarea relicvelor, a minunilor, a vindecarilor miraculoase, unele practice liturgice si culturale etc. in ciuda pozitie pozitive fata de pelerinaje, unii autori au evidentiat riscurile si pericolele la care sunt expusi pelerinii si, in special, femeile.

In secolele urmatoare practica pelerinajului va continua neintrerupta si fara mari noutati, cu faze alternative de difuzare, legate de diversele schimbari culturale, sociale si politice.


1 Pelerinul este strainul care vine de aiurea, care strabate acest “aiurea” spatial, acest pamant care nu-i apartine. Dar el nu este condamnat sa rataceasca neputiincios la nesfarsit. In acest spatiu se va produce o mutatie traita, implinita chiar prin actul pelerinajului: este o participare tainica la o alta realitate decat cea a existentei profane sau a lumii imanente. Pelerinul este omul care trece si care este prin sine si in sine strain; strain pentru spatiul omenesc pe care-l strabate si unde trebuie sa-si asume aceasta situatie impusa de cei care-l privesc strabatand drumurile si care stiu ca a doua zi el isi va continua mersul.
Se modeleaza o spiritualizare a vietii pelerinului. Mersul pentru a gasi “spatiul” si a deveni strain siesi, a iesi din sine intr-un fel, semnifica nasterea celuilalt.
Actul pelerinajului este o experienta particulara a vietii religioase, in acelasi timp individuala si colectiva.

Motivele pelerinajului
A vedea
Pelerinul se duce undeva, se deplaseaza spre un loc unde “vede ceva”, cum spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moastele unui sfant, o persoana deosebita. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este un interes istoric pentru a cunoaste locurile speciale legate de istoria mantuirii, la care se adauga o curiozitate mai putin pioasa pentru a vedea minunatele si impunatoarele constructii care transformau Ierusalimul, precum Roma de astazi, intr-un oras populat de biserici.. Pe de alta parte este un interes spiritual, care legitimeaza pelerinajul: vederea locurilor sfinte trebuie sa conduca la contemplarea realitatilor spirituale si la cresterea sentimentului de dragoste crestina.
Pelerinul viziteaza aceste locuri pentru a-si hrani nu numai ochii sufletului, ci si vederea, care se bucura prin credinta de placerea spirituala, se spune in Istoria calugarilor sirieni. Vizitatrea locurilor sfinte aprinde focul dragostei dumnezeiesti.
Pelerinul vede, admira, caci frumusetile pe care le vede il apropie de Dumnezeu. Ele sunt izvor de rugaciune. Exista o evolutie in acest mod de a-si exprima credinta. Spre sfarsitul Evului Mediu occidental, nevoia de a vedea moastele o inlocuieste pe aceea de a le atinge. Pietatea pelerinilor devine tot mai mult vizuala. Corolarul acestei situatii este inmultirea icoanelor sfintilor in altare si biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moastelor sfintilor.
A se ruga, a adora, a venera
Exista in calatoria pelerinului o cautate de o intensitate exceptionala, este cautarea unei existente si a unei exigente cu atat mai deplina, cu cat ea este plina de umilinta..
Rugati-va mereu (Luc.18,1), in toata vremea (Efes. 6, 18), neincetat (1Tes. 5, 17) este una din conditiile intrarii in comuniunea lui Dumnezeu. Este rugamintea si cerinta apostolilor, a sfintilor pentru a raspunde chemarii lui Hristos. Rugaciunea este tovarasul nedespartit de drum al calatorului in cautarea lui Dumnezeu. Dimensiunea filocalica a pelerinajului este esentiala.
Bisericile intalnite in drum, capelele, troitele, sunt tot atatea indemnuri spre rugaciune. Din tot timpul, contemplarea locurilor sfinte este insotita de rugaciune, fie individuala, fie colectiva. Vizitarea locurilor sfinte este una din cauzele rugaciunii profunde a pelerinului. Pentru sfantul Ioan Damaschin aceste locuri sfinte, unde adesea se regasesc moastele sfintilor, sunt locuri de adorare si venerare pentru ca au fost “receptacole ale energiei divine si pentru ca Dumnezeu prin ei si in ei a dorit sa ne mantuim.” (Cuvantari la sfintele icoane, III)
La dus si la intors, pelerinii se roaga si canta. La fel se intampla si in timpurile biblice. Cei ce urcau la Ierusalim pentru sarbatori, cantau psalmi, numiti apoi cantare a treptelor. Psamul 121 este cantarea bucuriei pelerinilor care sosesc in Ierusalim, locul sfant prin excelenta, cetatea pacii lui Dumnezeu. Regasim si in acest psalm elementele definitorii pelerinajului: drumul spre casa Domnului, tinta finala. Aici este pacea cea adevarata, acest drum presupunand urcusul, comuniunea fratilor si a vecinilor. Omul traieste pe pamant, dar aspiratiile sale se implinesc in cer.
Rugaciunea pelerinului este in primul rand una de lauda. Fiecare pas il duce spre Dumnezeu, pelerinul il cauta pe Dumnezeu in orice lucru (Ps. 95). Calatorul aduce multumire pentru cele primite in dar de la Tatal sau cel ceresc si-L roaga sa-i indeplineasca cererile.
In drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din vietile sfintilor, din cartile de rugaciuni si de momente de liniste, de veghe; de viata in colectivitate si de momente de singuratate. Pelerinul asculta cuvantul lui Dumnezeu, si-l face siesi si-l impartaseste cu tovarasii de drum. Şi astazi ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii si le vorbeste. Cuvantul lui Dumnezeu se face auzit, le patrunde inimile si devine rugaciunea lor. Dar pelerinajul crestin nu este numai o forma speciala a pietatii, ci si un act eclezial important in ceea ca el exprima, un adevar dogmatic.
A implini un legamant
Un pelerinaj este si un act de multumire sau de pocainta, o rugaciune de multumire sau de cainta pentru ispasirea unui pacat. Drumul anevoios al calatoriei este un semn al legamantului facut lui Dumnezeu in cazul rezolvarii favorabile a unei cereri. Cand este vorba de pocainta, oamenii sunt de obicei imbracati in vesminte cernite. In cronicile timpului sunt descrise astfel de pelerinaje cu scop penitential. In Occident aceasta practica va apare incepand cu secolul al VI-lea.

A ramane sa locuiasca, pana la moarte, intr-un loc sfant
Aceasta este si motivarea care ii inspira pe unii oameni sa aleaga viata monastica. Dorinta de a ramane sa locuiasca intr-un loc sfant pana la moarte este insotita de o alta: a fi ingropat, dupa moarte, langa locurile sfinte ce amintesc de viata, moartea si inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos.
A obtine o favoare
Rugaciunea pelerinului are si un alt motiv. Ea este un demers, o cerere pentru implinirea unui lucru oarecare, cel mai adesea vindecarea de o boala deosebit de grava. Multe locuri sfinte si-au aflat renumele tocmai datorita minunilor implinite acolo in vindecarea bolnavilor. La mormantul Sfantului Ioan Botezatorul erau dusi demonizatii (Fericitul Ieronim Epistola 108, 13). Grigorie de Tours povesteste despre leprosii dusi la fantana lui Moise pentru a se vindeca. In zilele noastre, atat in lumea catolica, cat si in cea ortodoxa credinciosii merg in pelerinaj la locuri sfinte pentru a obtine binecuvantare si vindecare, sufleteasca si trupeasca.
A procura moaste sau obiecte purtatoare de sfintenie, a oferi daruri
Pelerinul venit intr-un loc sfant, vrea sa ia cu el, sa duca acasa ceva din sfintenia locului. El cauta sa materializeze intr-un fel amintirea timpului petrecut in aceste locuri.
Moastele erau cele mai indicate. Ele puteau fi directe (lemn din Sfanta Cruce, bucati din moastele sfintilor, bucati din stalpii pe care s-au canonit stalpnicii etc) sau indirecte (evlogiile, adica binecuvantarea locului sfant pe care pelerinul doreste s-o ia cu el sub forma icoanelor sau altor obiecte).
Astazi oamenii cumpara diferite obiecte pentru a le oferi parintilor, prietenilor, cunoscutilor: iconite, medalii, statuete, metanii, apa sfintita etc.
Inainte sa paraseasca locurile sfinte, pelerinul mai poate lasa o urma a trecerii lui: un ex-voto drept multumire pentru vindecarea de o boala grava sau pentru implinirea vreunei dorinte. Adesea sunt inscriptii pe un zid sau un copac care continua sa mentina vie prezenta trecatorului si dupa plecarea sa.
Inainte de a se intoarce acasa, pelerinul face o ofranda materiala la altar. Prin ofranda sa, el aduce o intreita multumire: lui Dumnezeu pentru ca l-a protejat pe parcursul drumului, pentru ca este in acel loc sfintit unde-si dorea sa fie de mult timp, pentru toata viata lui si a familiei sale. El, cel care a primit atatea daruri in timpul calatoriei, poate astfel multumi pentru ele. Pe de alta parte, ofranda este un fel de acont pentru ca cei in drept sa medieze prin rugaciunile lor pentru pelerinul pacatos. Ex-voto, ofrande, graffiti fac parte din gesturile pelerine de astazi, sub formele cele mai diverse si adesea cele mai neasteptate

Pelerinaje in Orientul crestin (sec. I – IV)
Pelerinajele in primele secole crestine se faceau la:
- locurile biblice, importante datorita unui eveniment biblic din Vechiul si Noul Testament;
- mormintele martirilor sau sfintilor, importante prin prezenta sfintelor moaste;
- locurile de resedinta ale calugarilor celebri.
Ierusalimul, timp de doua milenii, a fost si ramane punctul central al pelerinajului crestin si cheia interpretarii teologice a gestului pelerin crestin, prin ceea ce semnifica finalitatea sa. Evanghelia lui Ioan este centrata pe Ierusalim si pe sarbatorile evreiesti; Domnul “urca” la Ierusalim de mai multe ori. Cei ce merg la Ierusalim in pelerinaj, traiesc intalnirea cu cetatea sfanta pe trei planuri. Mai intai ca intalnire cu Ierusalimul antic, vechiul centru al lumii in care odinioara se inalta Templu sfant. Este apoi intalnirea cu cetatea asupra careia a plans Iisus si, in sfarsit, cu Ierusalimul ceresc, cetatea de sus, prefigurata de cea pamantesca… Cetate sfanta, Ierusalimul ceresc pogoara pe pamant (Apocalipsa 21, 2); el este centrul noii lumi, punctul in care se aduna toti cei mantuiti. Ambivalenta celor doua cetati, tensiunea dintre Ierusalimul ceresc si Ierusalimul pamantesc se fac intotdeauna resimtite: crestinii se aduna in cetatatea Noului Ierusalim mama lor (Gal. 4, 26), cetatea care va veni, caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie (Evr. 13, 14) .
Dupa anul 326, cand Imparateasa Elena a facut o calatorie la Ierusalim pentru Inaltarea Sfintei Cruci, numeroase constructii s-au ridicat pe locurile legate de istoria mantuirii. Incepand cu secolul al IV-lea au fost construite locasuri de cult pe locurile importante din istoria mantuirii: Patimirea, Invierea, Cincizecimea.
Alte locuri importante in Palestina erau bisericile Nasterii Domnului din Bethleem, Nazaret, Sinai, valea Iordanului, Galileea.
In Grecia in secolul al VI-lea Biserica Sfantul Dimitrie din Tesalonic devine un centru important de pelerinaj. Organizarea vietii monahale va transforma multe manastiri si in locuri pelerine: Muntele Athos, Meteora, Patra, insula Tinos, insula Egina etc.
Constantinopolul va deveni incepand cu secolul al IV-lea receptacolul moastelor venite din toate regiunile Orientului. Altarele mucenicilor din Capadocia vor fi, pana la invazia otomana, alti martori ale vitalitatii fenomenului pelerin in lumea ortodoxa.
Multe locuri legate de martiriul sfintilor (martyria) vor deveni locuri de pelerinaj. Sarbatoarea sfantului era si este un moment de seama in viata unei comunitati crestine. Manastirile, schiturile sunt in lumea ortodoxa tot atatea locuri unde crestinul cauta hrana sufleteasca. Mari duhovnici, a caror faima depaseste adesea granitele unei tari, sunt cautati pentru marturisire sau pentru a primi un cuvant de invatatura. Se intampla si astazi ca pe vremea avvilor din pustiul Palestinei sau al Egiptului.
Dimensiunea sociala a pelerinajului
Marile centre pelerine, ca si cele mai mici, marile sarbatori ale calendarului crestin sau sarbatorile anuale ale sfintilor, aduna pelerinii pentru priveghere si Sfanta Liturghie. Este participarea tuturor, o participare deplina si colectiva. Acest grup, multiplicat in spatiu si in timp, formeaza o societate extraordinara, o unitate in diversitate, chiar daca efemera. Extraordinara caci ea este in mers spre un pamant al transfigurarii; extraordinara caci comunitatea creata in timpul pelerinajului este nediferentiata, fara varsta, fara ierarhii. Participau la acesta societate, scria Raoul Glaber  descriind pelerinajele efectuate cu ocazia jubileului de la anul 1033, “oameni din clasele inferioare, cei din clasa de mijloc, cei puternici, regi, conti, marchizi, prelati si, in sfarsit, ceea ce nu se intamplase niciodata, multe femei, cele mai nobile alaturi de cele mai sarace”. Clerici si laici se regaseau si se regasesc intr-o comuniune de fervoare, de speranta, de lumina si de bucurie. “Sa te veselesti inaintea Domnului Dumnezeului tau, tu, fiul tau si fiica ta, robul tau si roaba ta, levitul din cetatile tale si strainul, orfanul si vaduva, care vor fi in mijlocul tau.” (Deut. 16, 11) Se implineste pe drumul care duce spre locul fagaduintei ceea ce sfantul apostol Pavel dorea de la fii credintei: “Nu mai este Iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si nici parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28) Este o societate extraordinara pentru ca demersul pelerin este trait ca o cautare, fie a implinirii fizice, fie a trezirii sau implinirii spirituale.
Efemera, societatea pelerina nu dureaza decat atat cat dureaza pelerinajul. Aspra, prin incercarile la care este supus pelerinul, fericita, prin dubla descoperire a celuilalt, profunda prin intensitatea intalnirii, aceasta societate este un moment de vesnicie.
Memoria traieste si stabileste intre toti membrii grupului care au fost “una” un moment de recunostinta. Pelerinul devine memoria vie a experientei traite, iar societatea pelerina imagine a societatii fratesti a mantuirii. Pelerenii formeaza acele comunitati in mers, imagine a Bisericii, poporul lui Dumnezeu in mers spre Imparatia cereasca. “Figura colectiva a poporului care la chemarea lui Dumnezeu traverseaza pustiul ramane tipul, mai ales, in Occident a Bisericii in statu patriae, in timp ce mai sensibila este Orientului icoana Cincizecimii in aspectul ei eshatologic de a doua venire a lui Hristos. In prima din imaginile prezentate, Biserica este prezentata ca un popor in misiune in lume, avandu-l pe Hristos in frunte: este imaginea procesiunii, a pelerinajului spre Imparatie. In cea de-a doua imagine, Biserica este vazuta ca un popor adunat in jurul lui Hristos in ultimile zile, ceea ce explica faptul ca Euharistia apare ca stalpul structurii Bisericii.”  Acesta viziune este in concordanta cu acceptiunea termenului pelerinaj. Prin peregrinatio Occidentul intelege cautarea spre un loc sfant, in timp ce Orientul prin           face trimitere la chiar locul sfant si la atitudinea de adorare ce se naste in adorator (            ). Pelerinajul crestin se refera in final, dintr-o perspectiva tipologica, la dinamismul Bisericii, de la aparitia ei spre a doua si definitiva Parusie, revenirea in slava a Domnului Iisus.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica